Catalonia şi Brexitul sunt exemple de arianism elitist, demonstrând că fanatismul prinde şi la cas(t)a bogaţilor

Cât de simplu se pot impune politicienii populişti, aventurieri, gen Nigel Farage sau Puidgemont, în cazul unor naţiuni dezvoltate, în zone bogate ale Europei! Cât de uşor pot aceştia arunca în haos un sistem complex, care pare foarte bine pus la punct şi deloc vulnerabil!

Marea Britanie sau Catalonia se numără printre statele, respectiv regiunile, cu un nivel de trai ridicat şi care, la prima vedere, nu par atacabile în cazul unor emoţii sau mituri la care ar părea că sunt predispuse zonele sărace. Şi atunci, cum se face că Brexitul a lovit Marea Britanie, secesiunea a lovit Catalonia, în timp ce, de exemplu, Grecia, care se află pe ultimele locuri ca nivel de trai şi dezvoltare, nu a recurs la arma Exitului, chiar dacă a votat un Tipras războinic sau chiar dacă a vorbit de drahme şi de demnitate naţională?

Să se fi schimbat paradigma? Fanatismul, aventurierii, superficialitatea nu mai găsesc teren pentru rădăcini în lumea săracă, ci mai degrabă dau roade în casa bogaţilor? Valonii, lombarzii, bavarezii sunt alţii în zone delicate, toate fiind regiuni cu un PIB dezvoltat.

Deci nu săracii, nu periferia e predispusă la mituri, ci  vârfurile?!

Cum s-a ajuns aici? Care este sociologia acestui fenomen care paralizează raţionalitatea şi dă drumul unei autosuficienţe isterice, fără să prevadă consecinţele? Cât de dificil este pentru barcelonez să înţeleagă că PIB-ul zonei se datorează unui turism care, în proporţie de peste 60%, e format cu cetăţeni ai UE, că economia se datorează corporaţiilor, că actuala Catalonie este preferată de multinaţionale, că succesul şi dinamica industriei de construcţii se bazează pe o populaţie de muncitori români, bulgari, muntenegreni, după cum arată statisticile?

Toate acestea pot dispărea mâine din Catalonia, urmând o prăbuşire catastrofală a regiunii, nu prin intervenţie militară ci doar prin abandonul celor de mai sus şi nerecunoaşterea statalităţii. Bun, revenind, atunci de ce barcelonezul, care are un nivel de trai şi un venit în medie de peste 2.500 – 3000 de euro, este victima manipulării unor politicieni deliranţi ca Puidgemont?

Concluzia primă este că nu doar omul de rând este manevrabil, ci şi opusul său social, omul de upper class, cel care, se spune, este circumscris logicii. De ce?

Explicaţia este vizibilă şi la nivel microsocial. Cel care este adeptul şi înregimentatul unui curent superior (elitele), şcolitul de azi, pare să nu mai aibă profunzimea solului. Nu mai are un realism de adaptare. El este „omul ales” şi nu se amestecă cu „vulgul”, ba, mai mult, vulgul îl deranjează, vulgul îl face de râs pe „omul ales”, vârstnicii sau mean people care se roagă la Parascheva îl „disconfortează”; pe ardeleanul ales, olteanul pesedist îl toacă de bani, pe „clujenii deştepţi”, caracalenii stupizi îi trag în jos. A apărut, ciudat, un fel de fascism intelectual sau unul economic, un nou curent al autosuficienţei, un nou arianism între elite, care se manifestă isteric, prin blamarea „proştilor” şi care oferă o soluţie stranie: lepădarea cu forţa de „asistaţi”, de „vulg” şi enclavizarea regiunii,  formarea unui club pe bază de cartelă. Oamenii aleşi cer o lume a lor, un pământ sfânt, un fel de „Monte Carlo” restrictiv, întrucât nu suportă alăturarea celorlalte clase.

Acest tip de arianism, care a reuşit prin vot în Marea Britanie sau printr-o convulsie semi-electorală în Catalonia, pare mai periculos decât „fanatismul de foame” al săracului. Fanatismul săracului se astâmpără cu o masă caldă, e îmblânzit imediat, dar autosuficienţa avutului nu pare a avea leac. Ea are însă şi un mare handicap. Nu rezistă opresiunii, ci preferă rolul de victimă. Aşadar, o intervenţie a regimului spaniol, una rapidă, în Catalonia nu va promova un război civil. „Arienii bogaţi” nu au curajul fanaticilor săraci de a lupta pe baricade. Ei imediat se baricadează în casă şi scriu trei cărţi despre oprimare şi suferinţa raţionalului în calea cizmei imperiale, cerşind solidaritatea mondială a veganilor din Sydney, marşuri cu flori sau un concert de blues la Montreal.

În concluzie, Madridul va calma foarte scurt derapajul Cataloniei, dar nu-l va vindeca.

Liviu POPESCU