Am călătorit prin istorie! La pas prin Ada Kalehul de Vâlcea

Toată lumea a auzit probabil de celebra insulă Ada Kaleh, insulă care a dispărut în anii 70, odată cu construirea hidrocentralei Porţile de Fier I. Insulă, locuită de turci şi, care, plină de parfum de epocă, făcea parte din zestrea noastră, din patrimoniul tradiţional al multiculturalismului etnic.

Dar cu atât mai puţin se ştie despre Ada Kalehul din Vâlcea sau „Adacaleu”-ul din sudul judeţului cum apare în acte şi care are, la fel, o istorie foarte interesantă, un element de parfum, o frescă, una care vine din secole, azi, doar o pată de culoare în compozitul comunei Şuşani.

Şuşaniul, cea mai mare comună din sudul Vâlcii, cu peste 4000 de locuitori, este una din localităţile unde agricultura şi viticultura sunt azi definiţii economice, dar este şi ruta de tranzit care leagă nordul judeţului Olt şi sud-vestul Vâlcii. O comună aşezată pe coline, dar şi pe valea râului Beica unde, în final de februarie, sălcile galbene dau semn de primăvară, dând la culoare precum puii de găină abia ieşiţi din găoace.

Ne întrebăm şi care e legătura cu Ada Kaleh-ul de pe Dunăre? Care este proiecția insulei turceşti aici, în Şuşaniul Vâlcii. Care este legătura unui pârâiaş precum Beica şi insularii de pe Dunăre. Da, este.

Şuşaniul este o localitate creată de istorie prin refugiu. Majoritatea locuitorilor, în afara satului Uşurei se construieşte la finele secolului XVI, începând cu secolul XVII. Când de la sud de Dunăre, o populaţie slavonă sârbo-bulgară a participat la o revoltă care a cuprins regiunea Kladovo şi Vidinul împotriva paşalelor. Imperiul a reuşit să înăbuşe acea revoltă, dar au urmat mari persecuţii mai ales asupra populaţiei civile. Această populaţie civilă a reuşit să treacă Dunărea şi să se împrăştie pe teritoriul Ţării Româneşti. O parte din aceşti fugari, 100 de familii au ajuns unde se află acum Şuşaniul şi s-au aşezat pe malul Beicăi. Pe malul drept, dar iniţial sus pe culmile dealului. Aici şi-au ridicat în timp case, ascunse de pădure. Şi în timp s-au amestecat cu populaţia băştinaşă şi au consolidat actuala localitate vâlceană.

Numai că, dispunerea lor pe malul drept al Beicăi, izolaţi astfel de restul localităţii şi faptul că ei veneau din zona Orşovei, le-a dat denumirea care a rezistat şi până în prezent Ada Cale. Pentru că, în vremea în care aceştia se aşezaseră aici, fugarii fuseseră daţi în consemn de garnizoanele otomane de pe insula Ada Kaleh, garnizoane otomane care aveau sarcina clară de a-i prinde pe răsculaţi sârbo – bulgari.

Şi încă ceva, pârâul Beica, atunci când se umfla, primăvara şi toamna, lua toate punţile de trecere, iar cei din Ada Cale rămâneau izolaţi, fapt care argumenta caracterul de insulari a celor de pe malul drept al râului.

Până în anii 80 nu au existat niciodată poduri consolidate, care să lege satul Ada Cale de restul Şuşaniului, iar ada caleienii erau nevoiţi să meargă kilometri pe jos, atunci când punţile erau luate de viitură, pentru a ajunge în centrul satului.

„Acum, avem două poduri betonate care leagă Ada Cale de Şuşani. Sunt peste 100 de familii aici. Nu sunt doar aici refugiaţii istoriei. Refugiaţii din secolele trecute s-au împrăştiat peste tot în Şuşani. Cred că suntem şi un pic mândri de legenda noastră, de istoria noastră. Ada Cale-ul din Şuşani este o pată de culoare şi care mai păstrează ceva din istorie şi contribuie la farmecul acestei localităţi”, spune primarul Gheorghe Staiu.

Nu găsim aşadar, baclava, rahat şi alte minuni turceşti în Ada Cale-ul din Şuşani. Ci 100 de familii româneşti care se pregătesc acum, la final de februarie, de primăvara care bate la uşă.

Sălcile galbene din Şuşani mai au un pic şi or să facă mâţişori, iar pârâul Beica, azi plin de găşte, are la dispoziţie două luni să se umfle un pic în pene, dar niciodată nu va fi o Dunăre…şi nu va mai izola de restul lumii pe cei din Ada Cale-ul de Vâlcea.

Liviu POPESCU