Alexandra a murit. Haide, totuşi, să nu-i omorâm şi părinţii!

Mă gândesc că, dacă aş fi tatăl Alexandrei şi aş citi sau aş urmări zilnic ştirile sau comentariile de pe net, unele de un grotesc aparte, teorii despre oase, arderi, carne, fiecare mai deştept decât altul, aş lua-o razna. Pentru că mi-aş vedea copilul disecat, analizat, fărâmă cu fărâmă, ca într-un film horror, difuzat după ora 12 noaptea.

Mai mult, teoriile cu vrăjitoare care au nu ştiu ce viziuni, alternativele cu trafic de minori m-ar amăgi, mi-ar spori speranţele, m-ar face să mă agăţ de orice fir optimist, dar fals şi, probabil, aş intra în convulsii care mi-ar face psihicul ţăndări.

Iar dacă aş vedea politicienii cum se ciorovăiesc deasupra catafalcului virtual al fetei mele, m-aş îngrozi. Pentru că Alexandra mea a devenit subiect de campanie electorală, simbol al haştag rezist sau prilej pentru guvern de a mai face demiteri de prime time.

România noastră… Este clar: nu e pregătită nici pentru dispariţii, răpiri şi criminali în serie. Dar România nu este pregătită nici măcar să respecte suferinţa unei familii sau decesul unui copil. România are un popor bolnav de telenovele, de politică, de promiscuitate.

Televiziunile din ţara noastră au făcut rating, jurnaliştii care au făcut deplasarea la Caracal în aceste zile nu au mai avut nimic în comun cu decesul unei fete sau al unor copii,  nu au arătat nicio empatie cu suferinţa umană, ci au căutat doar senzaţionalul. Cu ce să iasă ei în evidenţă faţă de restul colegilor de breaslă? Orice zvon sau tembelism a devenit breaking news. Mă mir că încă nu s-a ajuns la „răpirea de către extratereştri”, ca în Statele Unite. Dar am văzut tot felul de scenarii tâmpite, cu reţele de mafioţi din Bari sau cu nu ştiu ce proxeneţi albanezi. Asta denotă un analfabetism cultural, cu precădere la jurnalişti…

O întreagă mitologie care s-a născut pe incapacitatea instituţiilor statului de a trata un caz cu maturitate şi responsabilitate, nici la începutul acestuia, nici postum. Nu au fost în stare să răspundă unui apel disperat al unui copil răpit şi nu au fost în stare să facă o anchetă discretă şi transparentă, profesionistă, despre un criminal psihopat. Un stat format din proşti, din tot felul de indivizi care, mai întâi, şi-au plătit poliţe. Poliţişti versus procurori, servicii contra poliţie, pesedişti versus iohannişti.

Astfel, s-a ajuns ca, dintr-un caz de crimă, să facem mansuscrise. Dan Diaconescu şi OTV mai lipseau din peisaj, cu ei am fi acoperit tot spectrul. Nu suntem maturi, nu am evoluat deloc atunci când delirăm pe facebook cu tot felul de anomalii despre „hălci de carne, oase dizolvate”, nu avem pic de respect faţă de sufletul chinuit al unei fetiţe în drumul lui către Rai. Nu avem pic de respect pentru o familie, nu o lăsăm să-şi plângă copilul plecat prematur şi violent din lumea noastră.

Când, mai bine de o săptămână, se fac trafic şi vizualizări prin Talk-show-uri, când preşedintele şi premierul debutează campania electorală pe acest subiect, acestea spun multe despre involuţia noastră.

În acest moment concluziile sunt simple. În România trăiesc, ca şi în alte societăţi, anomalii, adică acei criminali în serie, deviaţii de la normalitate. Dincă nu este singurul. Că s-a nimerit să fie în Caracalul reţelelor de prostituţie via Deveselu e o coincidenţă. El putea să fie în Lipova, Ştei, Cluj, Iaşi sau Urziceni. Face parte din acea parte a societăţii întunecate, iar autorităţile, mă refer la poliţie şi psihanalişti, nu s-au pregătit să înţeleagă acest fenomen. De aceea, superficialitatea criminală cu care au tratat acest caz de la început şi până la final.

Ce e de făcut? Profesionalizarea serviciilor de poliţie pentru asemenea cazuri şi reprofesionalizarea statului. Prima e uşor de făcut: adaptarea la acest Dark Side, şi asta revine în sarcina poliţiei, procuraturii etc. Cea de a doua revine clasei politice. Asta este cea mai grea, implică examen de angajare, chiar de la nivelul femeii de serviciu a oricărei instituţii publice.

Şi mai e ceva de făcut! Bunul-simţ pentru o naţiune. Bunul-simţ de a tăcea şi de a respecta tragedia unei familii şi de a-i lăsa în pace să-şi îngroape un copil, cu respect, cu capul plecat, fără a-i obliga să citească sau să urmărească aberaţiile noastre de net sau de TV.

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *