Castelul primei femei pilot din România, Castelul Cantacuzino din Călimăneşti este scos la vânzare

Vila Cantacuzino, supranumită „Micul castel de pe Valea Oltului”, Vila Bujorul, proiectată de arhitectul Alfred Hugo Cernea, și Vila Aleman Oancea, în stil Art Nouveau, sunt scoase la vânzare prin Artmark.

Vila Cantacuzino, situată în Călimănești (județul Vâlcea), are un preț de pornire de 730.000 de euro și este estimată la 800.000 – 900.000 de euro, scrie News.ro.

Construită la finalul secolului XIX pe un teren de 6.809 metri pătrați, ea are o suprafață construită de 692 mp.

Vila a fost ridicată de inginerul Ion G. Cantacuzino, din renumita familie nobiliară a Cantacuzinilor, dinastie cu origini bizantine care a dat domni în Țara Românească și Moldova. El a proiectat și calea ferată de pe Valea Oltului, prima captare modernă a izvorului Căciulata și o fabrică de ciment la Brăila.

România ante și interbelică are poveștile ei cu puternic parfum aristocrat, pentru că această națiune a avut prinți și prințese, familii boierești care au lăsat acestui pământ istorii și au îndeplinit misiuni providențiale.

La hotarul dintre Călimănești și Căciulata, pe o terasă tăiată în pădurea de fag, se înalță o vilă impunătoare, un mic castel care, în vederile de epocă, domina Valea Oltului și care, astăzi, lăsat în paragină, abia se mai întrezărește printre copacii cu care pădurea a copleșit locul. Este Vila Cantacuzino, pe care comuniștii au botezat-o Vila „23 August’, completând,

astfel, istoria pe care acest edificiu o ascunde sub tabla ruginită a acoperișului său.

Vila a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea de I.G. Cantacuzino, un reputat inginer, descendent din milenara familie bizantină a Cantacuzinilor, care, începând cu secolul al XVII-lea, a dat Ţării Românești și Moldovei mai mulți domnitori.

Ion (Iancu — Jean) Cantacuzino s-a născut la Ploiești în 1847. Acesta era descendent din ramura domnitorului Șerban Cantacuzino, având ca strămoș pe Toma Cantacuzino, nepotul domnitorului, căsătorit cu Maria Brezoianu. Tatăl său, Gheorghe Cantacuzino, aparținea ramurii Cornenilor. Nu știm când a ajuns prima dată la Călimănești, dar îl regăsim, cu siguranță, implicat în construirea căii ferate de pe Valea Oltului în 1887, în calitate de antreprenor al șantierului condus de Mihail Râmniceanu, după ce participase și la construirea căii ferate Ploiești-Sinaia-Predeal, sub supravegherea lui Anghel Saligny, și la cea de la Buzău, la Mărășești. Tot el construiește prima fabrică de ciment „Portland’ la Brăila, în anii 1888-1890.

Aici începe povestea Ioanei Cantacuzino, a cărei naștere este înregistrată în comuna Islaz, Cotu-Lung (Brăila), în 2 septembrie 1895, ca fiică a Mariei Fălcoianu, care devine a doua soție a lui I.G. Cantacuzino.

Ioana Cantacuzino își petrece copilăria la Călimănești, unde face și Școala Primară, conform unui certificat eliberat în acest sens de Nae Zamfirescu, director al școlii, apoi pleacă la studii la Paris. Pasionată de lectură și, în mod deosebit, de istorie, de monumentele istorice, lasă zeci de fișe și notițe, precum și o corespondență bogată, păstrată la Direcția Județeană a Arhivelor Statului din Vâlcea în fondul „Ioana Cantacuzino’.

Ceea ce o face însă specială pe Ioana Cantacuzino a fost pasiunea ei pentru zbor. S-a înscris, încă din adolescență, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino, la cursurile de pilotaj ale locotenentului Octav Oculeanu. Ea a reușit să-și înscrie numele pe lista primelor femei aviator din lume și este prima româncă ce obține în țară această certificare — cu brevetul numărul 1, din 1930. Înaintea ei mai încercase Elena Caragiani-Stoenescu, dar, fiind refuzată, aceasta a plecat în Franța, însoțită de instructorul său, Mircea Zorileanu, govorean de altfel, unde obține brevetul internațional de pilot aviator, eliberat de Federația Aeronautică Internațională, în 1914.

Ioana Cantacuzino, devenită Carp prin căsătorie, a învins reticențele autorităților române, deschizând drumul aviației feminine în România. După tragicul accident al fratelui ei, Mircea Cantacuzino, a preluat conducerea Școlii de Pilotaj de la Băneasa, pe care o denumește „Mircea Cantacuzino’. La această școală își obțin brevetele de pilot Irina Cioc (Burnaia), prințesa Marina Știrbey, verișoara lui Bâzu Cantacuzino, Mariana (Marie-Ana) Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo și își echivalează brevetul obținut în SUA celebra campioană europeană și mondială la parașutism, Smaranda Brăescu.

În 1941, Ioana Cantacuzino a intrat în conflict cu Mareșalul Ioan Antonescu și a fost închisă în lagărul de la Târgu-Jiu pentru câteva luni. Se îmbolnăvește, îi este distrusă locuința de la București de un bombardament și, în final, este nevoită să se retragă la reședința de la Călimănești. Vila fusese rechiziționată. Găsește în ea amenajat un spital pentru soldații români, după ce, anterior, fusese folosită în același scop de nemți. A fost primită cu foarte multă ostilitate. În comunitatea pentru care odinioară fusese „Duduia’, acum era considerată „spion’. Din cauza arestului de la Târgu-Jiu, a fost izolată de foștii prieteni și a supraviețuit vânzându-și cărțile și bunurile care scăpaseră întregi din mâna ocupanților și a hoților.

În 1949, Vila Cantacuzino a fost naționalizată, iar ei i s-au repartizat o cameră și o bucătărie, în locuința familiei Iepureanu. S-a stins din viață în 15 decembrie 1951.

În cartea „Prințesa Ioana Cantacuzino la Călimănești’, scrisă de Fenia Driva, dar și în paginile pe care i le dedică Constantin Mateescu în cartea ‘Râmnicul meu’ — referința finală este aceeași: faptul că, nici după moarte, femeia bravă, puternică și eficientă care a fost Ioana Cantacuzino nu și-a găsit liniștea. „Vechiul cimitir de pe malul Oltului a fost strămutat când s-a ridicat Hidrocentrala Călimănești și astfel s-a pierdut și mormântul Ioanei Cantacuzino. Unii și-au strămutat morții în Cimitirul de Sus, alții nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a așezat, încă o dată, țărâna acestor locuri.

‘Se spune, printre localnicii bătrâni din Călimănești, că prințesa Ioana Cantacuzino făcea de Crăciun un brad mare pentru copiii silitori din sat, în salonul de la vilă, și îi îmbrăca din cap până-n picioare. De asemenea, se spune că ar fi murit de foame și de frig, iar singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat ar fi fost a ei. Însă e rescrisă, fiind trecută pe numele altcuiva.

Și asta este doar una dintre poveștile palatelor uitate din stațiunea Călimănești, cândva un mic oraș cochet, unde aristocrația română de dinainte de război umplea străzile, unde cânta fanfara militară, cu calești vara și sănii iarna. Mai sunt și altele, strânse, ca o colecție de suflete, în documentele vremii, la arhivele vâlcene.

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *