Biserica ridicată noaptea, pe ascuns, în anii ’50, va fi reabilitată de Primăria Roeşti

Un lăcaş de cult cu o istorie extrem de interesantă va fi reabilitată de Primăria Roeşti, urmând a i se reface fundaţia, structura de rezistenţă. O biserică un simbol al rezistenţei românilor în cele mai crunte vremuri ale instalării stalinismului în România.

„Este simbolul spiritului omenesc, cel care nu poate fi, niciodată, învins de nimeni. Dumnezeu nu a plecat niciodată din Roeşti, a stat aici, la masă cu fiecare om, a ştiut să transforme necazurile în speranţă, a mângâiat copii orfani, văduve, a redat viaţă unde părea că nimic nu mai are nicio şansă. Dumnezeu, în Roeşti, a fost ca o primăvară. Acea biserică este palatul lui Dumnezeu”, spune Drăghici.

Biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva din comuna Roeşti, biserica de lut cum i se mai spune, biserica interzisă, are poate cea mai frumoasă istorie, pe care nu va trebui s-o uităm vreodată.

Ne aflăm în anii ’50, când maşini negre mari, ruseşti, opreau în satele românilor şi, în rafale de mitralieră,  cu câini omorâţi, arestau câte un ţăran harnic, unul care mai bine murea decât să intre la „colectivă”.

În doar 5 ani, Roeştiul devenea un sat în care frica, cenuşiul, crisparea, teama de a vorbi erau deja un fapt cotidian, o trăsătură a ţăranilor care, de frică, de nevoie, rămăseseră fără căruţe, fără pământ, fără animale. Gata, venise colhozul, această invenţie de dincolo de Prut era, de acum, politică economică de stat.

O mână de oameni s-au dus însă la Anghel, un primar tânăr, orăşean, lăcătuş mecanic, comunist de origine bună. Ce i-au spus oamenii, de fapt ce i-au cerut, l-a speriat pe Anghel. Oamenii voiau o biserică. „Dumnezeule, în anii ăştia voi vreţi o biserică?! Voi nu sunteţi normali la cap?”

Oamenii au venit cu semnături, era nevoie de o biserică, nu mai aveau pământ, speranţe, poate chiar nu mai aveau fraţi sau taţi, cei din urmă muriseră pe la Canal sau la Aiud. Biserica era singura lor mântuire. Anghel nu ştia ce să facă. Era pus de partid primar, dar ceva în sufetul lui spunea că, totuşi, parcă oamenii au dreptate, au drept, de fapt, să primească măcar ceva în schimb.

Nea Dumitru a fost cel care a venit cu ideea. I-a spus primarului să ceară la raion să se facă o şcoală primară, acolo în cătun. Primarul s-a uitat mirat la nea Dumitru. Ţăranul bătrân i-a povestit strategia. Curajoasă, ce-i drept, dar merita încercat.

Zis şi făcut, primarul Anghel a cerut la raion o şcoală nouă pentru copiii tinerilor cooperatori. Partidul a fost de acord, chiar l-a felicitat public pe tovarăşul prim de la Roeşti. Anghel a venit cu o altă idee, care i-a făcut pe tovarăşii de la judeţ să-l felicite şi mai mult. „Stimaţi tovarăşi, eu ştiu că acum e după război, lumea abia se aşază, mână de lucru e greu de găsit, e necesară pentru refacerea ţării, distrusă de capitalişti. Eu propun ca noua şcoală să o facem cu cei din sat. Sunt oameni calificaţi, au fost ucenici la zidărie, toţi ştiu să construiască, numai dumneavoastră să ne ajutaţi cu materiale”. Partidul a fost încântat şi imediat s-au urnit treburile.

Şef de lucrări a fost numit nea Dumitru. Numai că nea Dumitru a împărţit oamenii în două schimburi. Unul de zi şi unul de noapte. Cel de zi lucra pentru şcoală, cel de noapte, din materialele primite, lucra la… biserică. Evident că nu ajungeau toate materialele pentru biserică şi, acolo unde nu erau suficiente cărămizi, s-au pus chirpici. Fundaţia a fost făcută în mod mai amator, biserica a fost legată cu nişte chingi. În orice caz, într-un an, şcoala era aproape gata, ca şi biserica.

Anghel a fost chemat de urgenţă la raion. „Vrem explicaţii”. Bietul prim, ce să spună? „Totul este pentru a lega oamenii de partid. Am spus oamenilor că partidul a dat materiale şi pentru şcoală, şi pentru biserică, dar că toate trebuie construite de ei”. A ţinut, nu a ţinut, Anghel s-a întors acasă după o lună. A mai rămas primar încă un an, a apucat şi biserica terminată, şi şcoala.

Oamenii au avut biserică, o minune ridicată peste noapte, care şi azi dăinuie. Şcoala însă nu mai este, a fost comasată.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *