Într-o ţară în care 78% sunt analfabeţi politic, până şi cormoranii discută politică

Un recent studiu sociologic relevă un aspect pe care eu, personal, îl bănuiam de mult. Aproape 80% dintre români nu au habar de politică. Nu mă refer la datul cu părerea, ci, dimpotrivă, la cunoaşterea rolului, funcţionării, chiar denumirii instituţiilor statului.

42% dintre români, de exemplu, nu ştiu câte camere are Parlamentul României, 15% confundă funcţia de premier cu cea de preşedinte, 91% (!!!!) nu ştiu ce tip de legi se discută în camere şi care sunt funcţiile celor două camere, 75% nu ştiu ce este acela un Monitor Oficial, 64% nu ştiu ce este aceea o Ordonanţă de Urgenţă, 68% nu ştiu ce înseamnă separarea puterilor în stat, 73% nu ştiu care sunt atribuţiile preşedintelui, 70% nu ştiu care sunt atribuţiile premierului, 32% nu ştiu ce este aceea democraţie, 70% nu au citit un text de lege în ultimul an, 80% nu ştiu ce reprezintă (care sunt atribuţiile) unui europarlamentar.

65% nu ştiu care sunt atribuţiile primarilor şi un procent similar de 63% nu le cunoaşte pe cele ale Consiliilor Locale sau Judeţene. 81% nu ştiu care este diferenţa dintre un Drum Judeţean, Drum Naţional sau Drum Comunal, din punct de vedere al apartenenţei acestuia.

Da, bănuiam asta, dar cifrele sunt înfiorătoare. Cu toate astea, Facebook-ul, spaţiul public virtual, este,  în proporţie de 80%, o agora politică. Aici se dau lupte crâncene, fiecare dezbate de la legile justiţiei, ordonanţe de urgenţă, revocări sau suspendări până la cormoranii lui Daea. Un spirit de turmă care rostogoleşte declaraţii, logo-uri, chemări la revolte sau la apărarea unor idoli. Avem cei mai mulţi analişti politici pe pixel pătrat, o întreagă armată de postaci de dreapta, de stânga, progresişti, justiţiari, conservatori…

Dar limbajul este mediocru, este doar o luptă pe culori şi pe strigăte. O josnică încrucişare de spade bizantine, un ritual grotesc de userişti, penelişti, pesedişti, cioloşişti, care o ard în atacuri la persoană, la viaţă privată. Pentru că, neştiind de fapt, în profunzime, ce înseamnă o instituţie politică sau atribuţiile statului sau ale demnitarilor, folosesc invectivele, folosesc flegma de tastatură pentru a arăta lumii că sunt vectori de opinie. O adunătură sau un cumul de frustrări, un arhipelag de rechizitorii scrise parcă de teribiliştii de clasa a VII-a, exmatriculaţi pentru că ascultă manele la ora de muzică…

Adevărul este cel relevat anterior. Unul sinistru, al imposturii, cifrele de mai sus de fapt demonstrează exhaustiv impostura din toată societatea românească. Cazul medicului fals nu vine decât să confirme regula. Că toţi se pricep la orice, fără a avea cunoştinţe elementare despre ceva anume.

Cum am ajuns aici? Încet, treptat, printr-o (non)educaţie, prin (in)culturalizare… colorând pătrate la şcoală în loc să le calculăm ariile…

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *