Facebook nu e România. E doar un spital pentru cronici, propagandă, frustrări şi, uneori, … bordel

Când m-am „trezit” la ora 12 noaptea că eu încă polemizam cu unii care vedeau doar direcţii precise, fără a analiza fundalul, pierzând aproape o oră jumătate din seară, am zis „Gata! E cazul să mă las de Facebook.”

Intervine o oboseală a ideii. Care nu are niciun rezultat. Pentru că niciodată linia frontului nu este o linie conciliantă. E ca şi cum ai merge pe un zid (nu al lui Trump) şi priveşti într-o parte şi alta, văzând mulţimi cu pumnul ridicat, cu grimase, cu urlete, care scuipă, au ochii injectaţi, iau pietre şi aruncă dincolo, iar când aud strigăte de durere, zbiară fericiţi. Oricât ai încerca tu, cel de pe zid, să le spui „calm down”, rişti să iei un bolovan în schimbul de „focuri”.

Şi atunci nu are rost.

Facebook-ul a readus pe lume Mitul Peşterii. Fiecare trăieşte într-o lume falsă, în care îşi fixează toate frustrările, le colorează şi spune că asta e viaţa ideală. Face o propagandă ieftină despre cum „ar trebui să arate viaţa proprie”, aşteaptă feed-back-uri. Este precum caricatura aia în care un om se îneacă şi cei 10 de lângă el fac poze, imortalizând momentul. Facebook-ul a adus dezumanizare, a schimbat metafora sentimentului într-o proiecţie ipocrită. „Ce nevastă frumoasă, ce copil ideal, ce pisică nebună, ce vacanţă mi-am tras”, încercând să smulgi, în primul rând, invidia şi, în secundariat, aplauzele. Nu mai trăieşti pentru tine, ci prin ceilalţi. Cei maximum 5000 de fraieri care s-au împiedicat de tine, într-o listă inutilă.

Facebook-ul a distrus presa. Au apărut jurnaliştii ad-hoc. Cei care ştiu cel mai bine adevărul. Care ştiu să taie din context. Să arate bălţile murdare ale Veneţiei, noroiul unui şantier, decupând exact cât e nevoie, pentru a induce o altă imagine despre un fenomen pozitiv sau un personaj al zilei. Bazându-te pe prostia omenească şi pe superficialitatea cititorului de imagini, şi nu de detalii. Toţi sunt ziarişti, toţi ştiu cât de bun e Cioloş, cât de hoţ e Dragnea, cât de muzicant e Orban, cât de proastă e Dăncilă, cât de fascişti sunt useriştii etc. Adevăruri axiomatice care cer militanţi, cer like-uri. Se creează adevărate războaie civile, lumi paralele, Românii progresiste, Românii conservatoare. Toată lumea parcă trăieşte în oraşele Facebook, sunt pumni, palme, bâte virtuale, geamuri sparte. Se creează eroi de legendă, tot felul de Gavroche – Dide, Bot, e un taifun al politicii care te oboseşte.

Dacă închizi Facebook-ul, parcă nici nu îţi vine să crezi cât de multă linişte e. Când îl vezi pe ăla micu’ cu tableta sau făcând teme la mate sau pe muiere, cu aspiratorul în mână, sau pe vecin, aranjând copacii,  vezi pisoii dormitând şi niscai păsări ciripind prin copaci. Nu, e clar, asta nu e viaţă. Viaţa e acolo, în tranşeele facebookului, în cormoranii lui Daea, în Irina lui Dragnea şi în magistralul Cioloş, acolo se pulsează, tu cu prietenii tăi, cu noi lozinci, cu noi înjurături.

Facebook-ul românesc a devenit, în ultimii ani, cel mai redutabil arsenal pornografic. Dar nu în sensul obscen, ci, efectiv, el îţi înlocuieşte realitatea cu „femeia de revistă”. Ajungi să refuzi realitatea pentru că e mai tentant onanismul cu Facebook-ul în mână, ochi, creier. Te încântă mai mult zona unde eşti erou, unde îl înjuri pe Dragnea sau pe Cioloş decât să stai pe o bancă în parc şi să urmăreşti trei vrăbii care ciugulesc firimituri de pâine.

Şeruim, dăm like, comentăm, înjurăm, ne batem cu pumnul în piept, este singura lume în care nimeni nu ştie cât de rataţi suntem, că suntem slabi şi urâţi, cu bube pe frunte, că nu suntem în stare să punem o şaibă la şurub, că nu ne dă statul ăsta nenorocit bani din cer. Dar când postăm, vai, suntem nişte atotştiutori. „Băăăi, când îţi spun eu că aşa e…” „Aoleo, nu are cum!”. Pe Facebook dăm verdicte. Toţi sunt mai proşti decât noi, toţi sunt mai dezinformaţi decât noi, dacă nu am fi noi, lumea s-ar opri.

Facebook-ul e locul unde căutăm single-uri, pe el sau pe ea. Depresivi sau depresive, care abia aşteaptă chemarea naturii. Când ai acasă o nevastă grasă sau un bărbat inutil şi anost, portiţa Facebook deschide noi oportunităţi de prea-fericire. Bordelul ideal. Cunosc zeci de femei care sunt bombardate de avansuri în privat.

Asta e concluzia la care am ajuns într-o seară târzie, în timp ce încercam să explic unora şocaţi că realitatea românească, aia pe viu, diferă de confruntările zgomotoase de pe Facebook.

Am pierdut o oră, am pierdut, de fapt, ora mea de citit din acea seară şi zău dacă merita Djuvara să-l abandonez pentru nişte discuţii sterpe. E clar, trebuie să mă vindec de Facebook şi recomand cu drag tuturor care vor să vadă cum pornesc zambilele, în februarie, să spargă pământul (fără să le distribuie pe FB) să renunţe la consumul exagerat de viaţă virtuală.

 

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *