Corola de trăiri a Cubei văzută prin ochii unui vâlcean

Nu credeam să spun, la 4 zile de la întoarcere, că m-am îndrăgostit de o ţară. Eram convins că Muntenegru este prima iubire transfrontalieră, urmată de sandalele beduinilor din Wadi Rum, şi că toate acestea niciodată nu vor putea fi înlocuite, oricâte Amalfi-uri, Lisabone, Normandii sau Portofino-uri m-ar fi avut la degetul mic.

Probabil că, după cele 10 ore de zbor, după ţigara fumată cu sete în gheretele dezagreabile ale aeroportului Charles de Gaulles, nu eram în stare să îmi amintesc decât tristeţea profesorilor pensionari, „sclavi” ai cafelei, colibele insalubre ale Trinidadului sau umilinţa simţită în faţa mausoleului lui Che.

Dar uite că nu-i aşa şi, dincolo de aburii oboselii şi de parfumul iernii vâlcene, care este una cu adevărat de basm, Cuba a tresărit în mine. Este ca şi cum ai fi avut o aventură la malul Caraibelor, un amor exotic sub palmierii regali, şi apoi ai plecat, crezând că totul s-a terminat odată cu primul pahar de whiskey, băut în AirFrance, la 10.000 de metri altitudine. 

Dezastru. Pentru că ceva începe să pulseze în liniştea vieţii tale patriarhale de european oriental. Şi nu, nu e clar definit, ci totul e un amestec voluptuos de Vinales, de Villa Clara, un compozit de Pina Colada şi bananieri, de junglă tropicală şi de Havana. Cuba a revenit brusc, dar într-un mod ucigător de penetrant, străpunge acum din toate buzunarele sufletului şi cântă salsa.

Da, Cuba este o minune. Şi nu una oarecare, ci una care se plimbă cu Pontiacul made în ’50 pe străzile din Cienfuegos, străbate câmpurile cu trestie de zahăr prin Artemisa, Pina del Rio, Matansa, Mojito. Este un paradis care trăieşte deja lângă mine, în acest timp al regăsirii ceasului de noapte. Cuba este o poezie.

Trăită în sclavie ca o perlă a Spaniei, minţită de Gringos-ii americani, sedusă de Fidel şi Che, Cuba este o naţiune care caută, dintotdeauna, să fie liberă. Este amanta perfectă, iubită, într-o cameră insalubră de hotel, de mafioţi italieni, pângărită de un vechil de sclavi, apoi de un comunist din gherilă, dar care iese pe stradă zâmbind, ascunzându-şi tristeţea sub un dans latino. Este femeia care nu poate fi supusă, deşi, pe rând, toţi au crezut asta. Dincolo de casele coloniale sau de colibele cu verande sărace, Cuba este o corolă pe care nu o poţi cuprinde sub cerul sângeriu al apusului tropical.

M-am simţit în Cuba, acum realizez asta, pe rând, turist, sociolog, european. Dar, de fapt, nu am fost nimic din toate astea, ci doar un alt iubit, al nu ştiu câtelea, aruncat acum la coş, în timp, de o creolă sălbatică.

Havana este cea mai grozavă combinaţie de machiaj şi eros, cu clădiri absolut unice prin arhitectură şi dărăpănături care şi acum păstrează aromele lăsate de ultimii bancheri expulzaţi de marxiştii lui Guevara. Autostrăzile cu trei benzi, obligatoriu una pentru cai şi căruţe, porcii care stau la umbră de mango, acvilele care plutesc peste plantaţiile de tutun. Pancarte care spun că revoluţia continuă.

Tot tabloul îmi este atât de viu! Mă uit ca la Netflix, la un film continuu, ce are pe fundal Guantanamera. Iubesc Cuba, chiar dacă m-au pus să-mi dau bereta jos,  mi-au interzis să fac poze, să râd, să glumesc, să stau mult la mormântul lui Guevara. După care m-au dus într-un resort plin de palmieri şi fete frumoase.

Mi-e dor de apusul sângeriu pe care l-am văzut acolo, la marginea Trinidadului, pe malul Mării Caraibilor, mi-e dor de apusul sângeriu de pe drumul Havanei. Mi-e dor de cafeneaua din holul hotelului, unde, la ora 4, eram treaz, în fiecare dimineaţă şi care arăta orele Havanei şi Madridului. Mi-e dor de această Cubă.

Şi mor de ciudă că abia acum o văd, de la peste 10.000 de kilometri.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *