Cum şi cât de mult mi-a lipsit România la peste 10.000 de kilometri distanţă

Nu ştim să apreciem ce avem decât atunci când nu mai e, când realizăm că trăim conversaţional, prea mult într-un cub, că ne-am obişnuit prea mult să fim nemulţumiţii de ocazie, că, dacă nu înjurăm ceva sau pe cineva, nu trece ziua mai comod.

România.

… Mi-a lipsit enorm o săptămână, perioadă în care am făcut o buclă peste timp, întorcându-mă undeva la mijloc de secol 20, într-o Cubă convulsivă, surată de suferinţă în ale comunismelor idealuri cu România lui Ceauşescu. Cuba fraţilor Castro, lăsată azi moştenire, este, undeva, o enclavă similară poate cu România „Gaz”-urilor sovietice din anii ’50 şi a uliţelor de praf dejiste.

Nu compar România cu statele europene pe care le-am văzut în ultimii ani. Dăm Cezarului ce-i al Cezarului, Franţa, Italia, Spania sau Anglia sunt fundamente ale Occidentului, dar nici nu putem să aruncăm cu ţara noastră prea la periferia Europei Vestice; vă spun sincer că nu stăm deloc rău, clasă politică mediocră este peste tot, „farfazâcurile” lui Macron nu sunt prea diferite de ale lui Cioloş, ieşirile lui Dragnea nu le întrec pe ale lui Salvini, după cum şi greşelile stupide de gramatică ale Vioricăi au un corespondent de top la Lady May (la 2 zile, presa britanică o sancţionează).

Economic, nici aici nu aruncăm anatema; în anii ’90, România intra în noua eră capitalistă cu un salariu mediu de 50 de dolari şi cu o pensie de 15 dolari, într-un univers unde salariile vestului săreau cu brio de mia de dolari. Iar din lumea estului, eram departe de Ungaria kadaristă, care avea 200 de dolari venituri, sau de Cehoslovacia lui Havel. Până şi Bulgaria lui Jivkov atingea 90 de dolari pe ceafă lată.

Nu vreau să menţionez indicatorii noştri din 2019, dar saltul este unul uriaş, de la salariu şi până la uliţele asfaltate de la Dâlga şi Ghioroiu.

România lui 2019, văzută de la 10.000 de km distanţă, dintr-o lume (cea a Cubei) uitată de timp şi de universul aflat în continuă mişcare, este adorabilă, cu merele ei roşii şi cu brazii albi ai iernii. Este un stat normal la cap, un stat tânăr, care abia ce a împlinit 30 de ani de democraţie şi care caută să se definească atât economic, cât şi social. Şi avem toate premisele pentru a reuşi.

Pentru a vedea nivelul de dezvoltare pe toate direcţiile a României, nu trebuie decât să ieşim din cubul definit în primul paragraf şi să orbităm o săptămână în spaţiul extern. Şi atunci vom vedea că românii, nici ca ţinută,  nu diferă de confraţii occidentali.

Într-o cabină de fumat de pe aeroportul Charles de Gaulle, sincer, românii nu se deosebesc nici de nemţi şi nici de cehi. Ne place prea mult să ne punem minusuri în cartea de identitate naţională, de parcă am lua un premiu special pentru autoumilire, şi, de multe ori, uităm că astfel ne pierdem respectul de sine.

În fine, asta am vrut să spun: că România mea, de la 10.000 de kilometri distanţă, este o Românie frumoasă şi că mi-a fost dor de merele ei roşii şi de brazii mei înzăpeziţi de la Mihăeşti.

Liviu Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *