Prima ninsoare nu s-a oprit niciodată acolo, pe uliţa copilăriei mele…

Privesc cu ochii adultului prima zăpadă a iernii ce va să vie. Răpit de societatea de consum, fac planuri de împodobit casa…

Mă uit însă departe în timp, spre uliţa mea, împodobită cu copiii care ieşeau în ţipete de bucurie, într-un iureş care exploda cu prima ninsoare ce cădea din cerurile satului meu frumos.

Dormind iarna la „maşină”, cum se  numea odaia bunicii, în care soba desena pe tavan umbre de foc, iar lemnele trosneau de îmi relaxau somnul copilăriei, ştiam, aveam un presentiment că urma o zi altfel. Gerul cuminte de seară prevestea minunea de a doua zi…

Mă trezeau 2 ritualuri magice.  Primul, râcâitul cenuşii – o auzeam pe bătrână cum intra cu vătraiul şi făraşul şi scotea cenuşa din sobă. Aerul rece, cu miros dulceag, intra în casă şi, odată cu el, motanul cu blana udă. Acesta se vâra torcând sub plapuma groasă şi reuşea să mă trezească complet din acel somn. Bunica venea cu un braţ de lemne şi repornea soba. Soba mea, aia veche, cu burlane în camera bună, cu plita pe care se făceau tot felul de minuni… şi cuptorul unde cârpătorul făcea turta.

Săream ca ars din pat şi priveam pe geam. Alb. Un alb curat, un alb de îngeri, un alb atât de proaspăt aşezut, un alb crud, i-aş putea spune. 

Îmbrăcat, mai bine zis înfofolit, că aşa voia ea, bunica. Două pulovere, o vestă de lână tricotată, două perechi de şosete, cea de sus, de lână. Cizme care să „lunece”, fes înfipt în cap, fular peste gură şi, ţuşti afară, în paradisul alb. Găinile căutau, precum aurarii, boabele galbene înşirate în zăpadă, Grivei se uita la mine bucuros, făcuse deja urme alături de poteca spre ogradă. Nu ştiu dacă lui Grivei îi plăcea prea mult zăpada. Dincolo, în ogradă, bietul Ghiţă nu ştia că mai are un pic din viaţa lui de porc. Curcanii se înfoiau şi strigau unii la alţii, cu moţul ăla înroşit, iar raţele albe se camuflau în zăpadă. Scârţâia zăpada sub cizme şi eu deja eram în vârful gardului, să strig la văru-meu să fie gata. Începea joaca.

La poartă era, de acuma, agitaţie mare. Târliile erau de mult scoase şi se făcea rodajul. Unul dintre noi avea parafină, cu care trebuiau unse. Săniile erau făcute de taţii noştri pe şantiere şi stăteau sub şopru 9 luni pe an. Acum intrau în funcţiune.

Şi pleca alaiul sus, în Trăistari. Acolo era cel mai lung derdeluş. De fapt, o pârtie care pleca din capul islazului, venea pe drumul forestier şi intra în livada de pruni, cobora tot dealul până jos, la Istrate. Cred că avea cel puţin o jumate de kilometru. Dar noi eram 30-40 de copii şi mai bine.  Dar ce zic eu copii?! De la noi, ăştia de 10 – 11 ani, până la tineri de 18 – 19 ani, era toată paleta de trăzniţi ai Dăeştiului. Dacă ne nimeream primii, era neplăcut. Trebuia să facem pârtie. Cum? Cu picioarele jucam zăpada. De jos până sus…

Ore întregi. Adică toată ziua stăteam acolo. Ne dădeam în toate felurile, pe burtă, bob, caravană… Cădeam, ne juleam, plângeam, ne trecea şi iar, de la capăt. Urcam obosiţi, cu limba scoasă de un cot, dar acolo, în vârf, eram mai vioi ca niciodată.

Imaginea… imaginea de sus, cu casele albe, cu coşuri fumegânde, cu zăpada care curgea frumos din ceruri, precum ar scutura Petre preşurile raiului, cu pădurea complet mireasă. Era un basm, un tablou care niciodată nu a ieşit de pe retina mea. Viaţa nu avea limite, eram nemuritori şi ne bucuram  de fiecare fulg care ne cădea pe fular. Fularul era ud, crustă.

De fapt şi pantalonii cu care ajungeam acasă, picioare de elefant. Săteau în picioare singuri după ce îi dădeam jos. Rupţi de foame, când se întuneca, plecam spre „căşile” noastre, unde era cald şi bine, mămăliga era aburindă pe masă şi se mânca fără furculiţe, mâinile erau cele care făceau legea pe masă. În casă, sub pătură, citeam. Pentru că, în acea vreme, serile se terminau cu cititul, cu Mark Twain, cu Jules Verne şi cu motanul care moţăia pe plapumă.

Aşa începeau la mine sărbătorile de iarnă. Fie la „maşină”, fie în odaia cea bună, unde bătrâna avea un cufăr, cu ii şi ştergare, cu multe minuni şi unde, pe geam, vedeam, în lumina nopţii albe, lămâiţa plină de zăpadă.

Sting ţigara şi mă uit la timpul de azi, la acest noiembrie în care se căzneşte să ningă… Mi-e atât de dor de mine câteodată!

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *