Cea mai cunoscută terasă a Bucureştiului de la 1900, a fost creată de cea mai mare familie de boieri vâlceni – Otetelişenii

Cine intră în oraşul Bălceşti, va vedea un sat care se numeşte Oteteliş. Numai care la prima vedere nu spune mare lucru.

Numai că la a doua citire te face să te întrebi care este legătura între Oteteliş şi Cafeneua Otetelişanu, de acum mai bine de 100 de ani, locul unde s-a născut Boema Capitalei.

Legătura vine din istorie, de la 1600, când căpitanul Radu Buzescu, văr cu celelebrii fraţi Buzeşti se însoară cu Johanna Otto de Lisch, originară din Prusia, fiica unui conte german.

Şi cum e la români şi în acea vreme, „snobismul” nu evita nici chiar pe căpitanii lui Mihai Viteazul, Radu preia titlul soţiei, românizându-l în Otetelisanu. În timp devine una dintre cele mai bogate familii din Ţara Românească, avearea lui sporiind având proprietăţi şi conace în Romanaţi, Muscel, Vâlcea.

Vistieri, postelnici, conducători sau politicieni, boierii Otetelișeni sunt figuri importante nu numai în istoria Olteniei și în cea națională, dar au avut de jucat roluri semnificative în momente sensibile ale istoriei regionale. Radu Otetelișanu, de pildă, făcea, cândva, parte din delegaţia formată din 12 boieri în frunte cu mitropolitul Eftimie, episcopul de Buzău şi cel de Râmnic, trimisă de Mihai Viteazul de Alba Iulia pentru a obţine sprijin împotriva turcilor.

La Vâlcea Otetelişenii deţin 2 sate şi construiesc unul dintre cele mai frumoase conace ale epocii – Conacul din Beneşti (Bălceşti).

Iancu Otetelişanu născut în 1875 la Beneşti, este cel care susţine revoluţia lui Tudor şi care are grijă de tânărul Petrache Poenaru, savantul de mai târziu.

Iancu este cel care cumpără pământ în centrul Bucureştiului, este printre altele director al Teatrului Naţional şi ministru în cabinetul lui Cuza.

Ioan (Iancu) Otetelișanu a fost, începând din 1825, stolnic, vel stolnic, căminar, vornic sau mare logofăt.

S-a mutat la Bucureşti, a fost deputat în Adunarea Obştească după intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, iar ca arendaş al salinelor a făcut o mare avere. A devenit un apropiat al domnitorului Gheorghe Bibescu, care în anul 1844 l-a trimis în Serbia la prinţul Caragheorghevici cu o scrisoare, să prezinte „dorinţa de bună vecinătate”. A fost ales preşedinte al Sfatului Orăşenesc al Capitalei între 1845 şi 1848. În timpul revoluţiei de la 1848 a fost înlocuit cu Cezar Boliac şi a emigrat la Braşov. La propunerea domnitorului Gh. Bibescu a fost decorat de sultan cu ordinul Nişan Iftihar.

Până la 1848, influenţat şi de cumnatul său Ion Câmpineanu, a fost membru al societăţilor culturale create de francmasonerie. În 1833 I.N. Rădulescu, Ion Câmpineanu şi C. Aristia au fondat Societatea filarmonică, prima lojă masonică a românilor din România cu activitate la vedere.

În 1845 Ioan Otetelişanu a primit şi direcţia Teatrului Naţional. În această calitate a încurajat realizarea unui reportoriu original în limba română, susţinând trupa întemeiată de Costache Caragiale.

Fiul său, Ioan Otetelişanu amenajează prima cafeanea, terasă din Bucureşti.

Acum un veac şi mai bine, pe Calea Victoriei 49, boema noastră artistică şi literară îşi durase fief trainic şi primitor la „Terasa Oteteleşanu”, cârciumă găzduită în casele prestigioasei familii de boieri vâlceni. Toată crema culturii noastre începând de la Eminescu, Caragiale şi Macedonski, Vlahuţă sau Coşbuc, ori mai tinerii Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Al. Stamatiad, Minulescu, Sadoveanu sau Rebreanu, pictorii Ressu şi Iser, toţi au trecut prin această aurită intersecţie a spiritului cu loisirul. Cu toţii ocrotiţi sub umbrela politicii zen a regelui Carol I, în timpul domniei căruia Bucureştii, măcar sub aspectul debordării energiilor culturale, deveniseră, respectând proporţiile, pandantul balcanic al Vienei lui Franz Joseph.

Amfitrionii nevăzuţi ai acestui loc minunat erau soţii Ioan şi Elena Oteteleşanu, care mai înainte, pe timpul petrecerii lor pe pământ, patronaseră baluri dintre cele mai fastuoase, la acelaşi nivel cu cele organizate de vechea Legaţie rusă ori de către alte mari familii aristocrate, precum Bellu, Bibescu sau Suţu. Doamna Elena era un spirit ales ce nu s-a împăcat niciodată cu durerile lumii:„era cea dintâi doamnă primitoare, generoasă, miloasă şi Mecena Capitalei. Primirile ei, balurile ei, seratele, serbările, în marele parc din strada Matei Millo, erau unice în Bucureşti. Nu era om de calitate, tânăr care începea, om care voia să intre în societatatea de sus, care să nu înceapă prin salonul doamnei Oteteleşanu. […] Această femeie era o instituţie, era o mare autoritate socială, o recomandaţiune a ei, o intervenţie, o rugăminte, erau întotdeauna ca şi un ordin”. Această „matroană a Bucureştilor”, cum a fost numită, „după două luni pe patul boalei”, s-a prăpădit, în decembrie 1888. A fost a doua soţie a boierului oltean, prima fiind Safta Câmpineanu, care s-a bucurat de ocrotirea şi de găzduirea fostului soţ până la moarte.

Parcul Oteleleşanilor a devenit unul dintre reperele faimoase ale teatrului liric bucureştean, aici evoluând printre alţii Gabrielescu, considerat una dintre cele mai bune voci ale vremii;unul dintre cei mai mari artişti lirici români, tenorul Nicolae Leonard, un Rudolf Valentino de România, sau orchestra lui Rubinstein, una din cele mai bune ale epocii. În restul timpului puteau fi ascultate varii orchestre ce nu mai interpretau muzică militară, ci încercau să le imite pe suratele lor din Prater-ul vienez, în acest scop fiind aduşi chiar din capitala valsului dirijori cunoscuţi în epocă, precum Peters ori Eduard Strauss. Dar cel mai mare succes de public îl va înregistra o doamnă capelmaistru, foarte frumoasă, germană la origini, pentru care un mare număr de militari veneau predilect. Totodată, aici era fieful ziariştilor vremii sau loc de întâlnire pentru unii actori sau oameni de muzică, „toţi, cafegii pătimaşi”.

Cea mai importantă schimbare s-a produs în 1910, când s-a deschis în sala din dreapta a „Terasei” o cameră cafenea rezervată scriitorilor şi artiştilor care rămăseseră fără „reşedinţă” după mutarea cafenelei „Kubler” pe strada Academiei, cea care fusese continuatoarea vestitei „Fialcowski”. Era o încăpere modestă unde încăpeau doar câteva mese de patru persoane, de ajuns însă pentru crearea unui pol al boemei. Cârciumarii cu fler ai vremii au intuit faptul că atragerea artiştilor aduce după sine o reclamă uriaşă chiar dacă aceştia nu făceau consumaţii deosebit de profitabile, ba chiar din contra. După modelul locantelor din Montparnasse, fieful artiştilor parizieni, restauratorii români credeau în efectul magnetic produs asupra tinerilor aristocraţi sau burghezi ce se asociau inevitabil pe post de chibiţi sau de Mecena al acestui puls nonconformist. Şi aici, la fel ca la „Hugues”, trona un chelner vedetă, Moritz, care ajunsese să fie interpretat şi pe scenă de Niculescu-Buzău în opereta lui Oscar Strauss amintită mai sus.

Bătrânii spun că între 1911 şi 1916 s-au scurs cei mai frumoşi ani ai „Terasei”, toată floarea artistică a Vechiului Regat găsindu-şi loc aici. Era nelipsit marele om de lume şi epigramist cu floretă fină, Cincinat Pavelescu, magistrat fără vocaţie şi văr primar al inventatorului român al insulinei, dr. Nicolae C. Paulescu. Era total opus acestuia, un ascet dedicat în totalitate cercetărilor ştiinţifice, dar şi al microuniversului semit, din care făcuse o obsesie ce friza patologicul. Contemporanii l-au reţinut pe Pavelescu ca pe un boem şarmant, metropolitan rafinat coborât printre băştinaşi împietriţi în timpurile patriarhale – „elegant, frumos, cu ochii săi vii, scăpărători de inteligenţă. Purta lavalieră neagră, jiletcă de catifea, pantaloni cu dungi, ghetre de lac cu piele de antilopă. Proaspăt ras şi pudrat întotdeauna”. Mai ciudat era la acesta faptul că se replia greu din şarjele de spirit ale altora, păstrând ranchiună. Altfel, era un improvizator de talia lui Păstorel, atrăgându-i atenţia şi lui nenea Iancu, ce l-a cooptat printre partenerii săi de cârciumă târzii. La fel ca marele său idol, Cincinat şi-a potenţat loisir-ul cu tutun, fiind veşnic învăluit în rotocoale sale de fum, care, într-o dimineaţă de noiembrie 1934, l-au făcut invizibil la numai 62 de ani. După el au rămas versurile romanţei „Îţi mai aduci aminte, doamnă”, cu parfumul său de tenor graseiat.

Adevăratul sfârşit a venit în 1931, când compania americană ITT a preluat telefonia din România, construind pe locul casei Oteteleşenilor şi al „Terasei” Palatul Telefoanelor. Reporterul „Ilustraţiunii Române”, care relatează acest eveniment, notează aerul dezolant în care a sfârşit vechea locantă a boemei artistice:„Era uimitor că mai subzistă sub aspectul de cârciumă infectă, în care nu mai aveau ce căuta toţi acei ce-i dăduseră taina cu cincisprezece ani în urmă”.

Din această istorie, ne-a rămas superbul conac de la Beneşti, loc unde periodic au loc evenimente culturale, expoziţii, proiecţii de film, graţie Fundaţiei Otetelişanu care are în grijă acest minunat edicificiu.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *