„Copiii diasporenilor” au devenit deja o problemă socială sau încă se mai poate face ceva?

Dincolo de situaţiile de apreciat, când copiii fără părinţi au oferite surprize plăcute la şcoală, libertatea de acasă oferindu-le un grad sporit de responsabilizare, realitatea sau majoritatea cazurilor de copii cu părinţi plecaţi afară, la muncă, este una tristă.

Este nevoie de un efort uriaş al psihologilor, al terapeuţilor, pentru că, din păcate, copiii diasporenilor sunt deja „copiii-problemă” ai şcolilor. Şi de cele mai multe ori, sunt definiţi drept „copii CES” – tradus „cu cerinţe speciale”. Un termen eufemistic; în fapt, aceşti copii manifestă un comportament extrem de dur, trauma afectivă, încă de la şcoala primară, îşi arată colţii.

În cel puţin 10 comune din Vâlcea, am primit mai multe date triste… Într-o localitate, devastarea unor băi de la o şcoală proaspăt reabilitată (spargerea chiuvetelor, a scaunelor de toaletă), din păcate, a fost opera unor copii de 8 ani, care au ambii părinţi în afară. La altă şcoală, o profesoară a fost agresată la clasa a VI-a, în altă şcoală, copii care au părinţi plecaţi cu anul la muncă vin sporadic la cursuri. În altă instituţie de învăţământ, avem două mame de 14 ani, evident că la fel, fără părinţi aici, în ţară. Iar o altă fetiţă de 14 ani (să-i spunem aşa) e diagnosticată cu sifilis, fiind cunoscută pentru libertinaj.

Nu, nu am dori să generalizăm sau să spunem că este o regulă, dar aceste aspecte deja ne îndreaptă spre o astfel de direcţie. Lipsa părinţilor, în mod fizic, din familie duce la o malformaţie emoţională pentru copiii de 3-4 ani, care se accentuează pe măsură ce copilul creşte. Chiar dacă are ultimul tip de telefon sau ultimele articole vestimentare, avem de a face cu o amputare şi cu o disjungere emoţională spre pubertate sau adolescenţă. La adolescenţi, deja situaţia devine mult mai critică. Copiii care au crescut fără părinţi au aceleaşi derapaje specifice copiilor crescuţi în centrele sociale.

Din păcate, părinţii revin în ţară mult prea târziu uneori, atunci când metastaza educaţională s-a consacrat, când deja micuţa lor de 14 ani e,  poate, deja mamă tânără.

Şcoală ridică din umeri. Pentru că, spunea o profesoară, „nu pot să le spun nimic, o exigenţă a cerinţelor mele este deja filmată cu telefonul mobil şi mă trezesc pe youtube şi, ulterior, poate  chiar anchetată de inspectorat”. Nu, nu sunt puţine cazuri în care părinţii diasporeni, când vin în ţară şi ajung la şcoală, au scopul să „se ia de cadrele didactice” pentru „rezultatele slabe sau pentru exagerările cu privire la disciplină”.

Este o situaţie gravă, un părinte ar trebui să ştie că educaţia copilului nu se face de pe Skype şi Whatsup, convorbirile video nu au încărcătură emoţională, nu transmit sentimente, ci agravează „interiorizarea şi frustrarea micuţilor”. Pentru că bunicii, mătuşile sau unchii nu pot fi decât maximum bone perfecte, dar niciodată părinţi.

Nu ştim care ar fi soluţia aici, pentru că e drept, părinţii plecaţi la muncă în străinătate o fac pentru confortul material pe care nu l-ar fi avut dacă rămâneau aici. Dar efectele colaterale sunt ucigătoare. Şcoala nu se descurcă cu aceşti copii şi nu avem psihologi pe măsură care să lucreze cu acest fenomen.

Noi, presa, căutăm rating şi dăm ştiri, fie pozitive, cu nu ştiu care copil crescut de bunici  care a luat 10 la bac, sau negative, cu agresiunile din curtea unor şcoli, unde protagonişti sunt copiii crescuţi fără părinţi. Din păcate, ultimele ştiri sunt cele mai dese…

E o temă care nu trebuie băgată sub preş şi care, dacă nu a devenit un fenomen social, are toate premisele să se producă.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *