Identitatea unui popor rezistă prin tradiţii, religie şi atitudine. Atunci când le vom pierde, vom muri încet şi trist.

Probabil că în România, azi, dacă mergi cu Uber, îţi place Chirilă, citeşti Dilema Veche şi Revista 22, îţi cumperi cărţi de la Humanitas, iei tot ce vine de la Bruxelles precum musulmanii Coranul, eşti abonat la teatru şi consideri religia un exerciţiu desuet, precum spune Mândruţă, e clar atunci că îl înjuri pe Dragnea şi PSD-ul. Tu ai ajuns deja un om emancipat, un europenist, care postează pe net lozinci despre justiţie, glume cu ţărani proşti, eşti siderat de „referendumul pentru familie”. Ce mai, faci parte dintr-o elită – te simţi egalul lui Pleşu, Tăpălagă, eşti validat ca un „good citizen” şi îţi miroase totul de la Chiajna spre exterior.

În mare, cam aşa se definesc azi criteriile de selecţie pentru bunii cetăţeni europeni. Un fel de popor ales, singurii care vor supravieţui după Apocalipsa care va anula tot ce este vechi, tradiţional. Ei vor urca într-o nouă arcă, una care nu deţine perimetre, zei sau mituri.

E drept că s-a ajuns aici şi din cauza unui grad mare de impostură „tradiţionalistă” sau a unei anume forme de fanatism religios, dar părerea mea este că naţiunile sunt frumoase tocmai graţie elementelor care le compun de mii de ani, uneori chiar de 4000…

Am vizitat recent spaţiul arab, despre care aveam şi eu prejudecăţile mele de european, crezându-mă ca fiind un item al Bătrânului Continent. Veneam precum, pe vremuri, englezii şi francezii la aceşti amărâţi, care stau toată ziua cu turbane în cap şi cu femeile înfofolite, ascultând doar slujbele din minarete…

După o săptămână, am revenit „spălat pe creier”, în sensul bun al cuvântului, fiind complet fascinat de modul arabilor de a-şi conserva identitatea, mai ales prin religie, printr-un cumul de factori care i-a făcut să fie, de departe, o naţie mult mai tolerantă şi mai deschisă decât „civilizaţiile avansate” ale Europei.

Tradiţia, respectarea unor cutume care ţin de modul de a te purta în societate, de a te purta cu musafirii, de a fi de o ospitalitate care nu are grad de comparaţie în occident, religiozitatea cuminte, fără a fi una agresivă… Nu m-au deranjat deloc chemările la slujbă, cântate în vârful minaretelor, cum nu m-au deranjat nici femeile arabe îmbrăcate din cap până în picioare. Am admirat şi exotismul acestui popor, dar şi buna creştere. Şi i-am apreciat sincer pentru modul lor de a-şi păstra identitatea. Mai trebuie spus că, deşi în peninsulă sunt arabi toţi, ei ştiu foarte bine să fie iordanieni, saudiţi, yemeniţi, beduini…  Au un naţionalism aparte, care nu este diluat de religie sau de limbă.

Asta nu au înţeles europenii la începutul secolului XX, când au vrut să facă din peninsulă o nouă Indie: că nu trebuie să vii şi să le spui că sunt sălbatici şi înapoiaţi dacă se îmbracă aşa, dacă au religia asta, dacă etc. Europenii nu i-au respectat şi tocmai de aceea europenii au fost măturaţi, la mijlocul veacului, din peninsulă.

În fine, revenind la România, ţara noastră este un set de factori, care are două mari particularităţi, iar pentru mine acestea sunt decisive. Una ar fi faptul că suntem singura naţiune Latin-Ortodoxă şi a doua – că, deşi am fost extrem de mici geografic şi am fost obligaţi să scriem, secole întregi, nu în limba pe care o visam şi o vorbeam, uite că ne-am păstrat limba, aici, izolaţi într-un colţ de lume.

Cum am reuşit oare? Acesta este miracolul românesc. Pe care nu mi-l poate înlocui nici Uberul, nici Chirilă cu ţara lui tristă în care s-a născut, nici cugetările depresive din Revista 22, despre cât de înapoiaţi suntem şi cum ratăm noi, printr-un referendum, „calitatea de europeni occidentali”. Poate că locul nostru nu e lângă Macron, omul care îi scoate din istorie pe cei care i-au eliberat lui tac-su ţara, adică pe americani, minimalizând Momentul Normandia.

Poate că locul nostru nu e alături de Franţa Gaullistă, care a provocat, în istoria recentă, atrocităţi în Algeria şi Liban. Nu e alături de Anglia care s-a purtat execrabil în istorie ca imperiu colonial, mustind de ură când Nasser le-a naţionalizat canalul. Poate că nu e lângă Germania, care, în istoria recentă, a produs cele mai negre definiţii ale Horror-ului.

România, de bine, de rău, în istorie, nu are niciun episod în care să fie arătată cu degetul… Poate că locul nostru este unul al nostru, unul cuminte, decent, pivotat în jurul unei religii ţesute frumos în micile biserici de lemn, pe care românii le luau în spinare atunci când fugeau în păduri din cauza invaziilor.

Ce este un referendum? Este modalitatea prin care poporul îşi spune opinia pe o temă… A, dacă vorbim în nuanţe progresiste, se înţelege deci că nu mai avem un popor român, ci unul universal.

Ei, uite că eu am un popor român şi am să merg la referendum.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *