După 30 de ani, şcoala românească nu mai scoate „comunişti”, acum produce doar semidocţi progresişti cu joystick

Am avut un şoc. După ce reuşise să citească Harry Potter, fiu-miu a avut un blocaj la „Cei trei muşchetari”. Nu a reuşit să treacă de primele 10 pagini. Nu îl percuta! Şi vorbim de un copil de 10 ani. Altfel spus, cărţile copilăriei mele nu funcţionează la copiii de azi. Nu mai spun de Creangă, cu partea a 2-a din Amintiri, cea mai spumoasă la vremea mea – azi este complet ermetică pentru noua generaţie.

În 30 de ani de învăţământ românesc, s-a reuşit, poate, cea mai mare resetare funcţională. În loc să îmbunătăţim sistemul conservator al educaţiei de până în 1989, am reuşit o mare revoluţie: am anulat fundaţia şi am construit castele de nisip. Am luat mimetic formele occidentale şi nu le-am pus niciun fond.

Am citit opinii progresiste care, efectiv, desfiinţau modul nostru de aprofundare a clasicilor din literatura română, desfiinţau elementele de istorie a românilor, militând pentru evitarea memorării unor repere de geografie. Toate într-un demers al utilului şi inutilului în piaţa muncii, în societate. Altfel spus, cultura generală este un balast care mai mult te incomodează în mânuirea tabletei şi a joystick-ului. Interviurile pentru job sunt doar aplicate, şi nu teoretice. Dar cum rămâne cu morfologia creierului uman? Da, corect, matematicile şi ştiinţele nu se memorează, ele sunt o combinaţie între experiment şi teorie, dar axiomele sunt obligatoriu de înţeles şi ţinut minte. Criteriile de congruenţă, teoremele lui Pitagora sau cea a celor 3 perpendiculare sunt decisive în a le fixa pe retină prin memorare.

A spune că harta lumii nu trebuie memorată sau istoria României şi cea a Europei sunt desuete în a fi reţinute, a afirma că Tabelul lui Mendeleev nu trebuie tocit este mult prea mult, este o batjocură faţă de Hard-Disk-ul uman, dispus ca, până la 18 ani, să acumuleze informaţie. În clasa I, aveam o hartă de plastic a României cu găuri şi, jucându-mă cu ea, automat am memorat judeţele şi dispunerea lor pe axe.

Şcoala românească a luat-o razna, afirm azi cu tărie, în loc să schimbe „stiloul ceauşist” cu unul „capitalist”, a anulat stiloul şi l-a transformat în touch screen. I-a scos pe Slavici şi Sadoveanu, propunând tot felul de schiţe SF cu porţi stelare şi tot felul de Scooby-Do-isme, punând creierul copilului la odihnă. Ne-am trezit cu o nouă generaţie de dascăli, extrem de superficiali, care i-au înlocuit pe moşii comunişti cu fiţe moderne, cu aplicaţii comerciale.

Nu mai e interesant efortul ţărilor române de a supravieţui după Posada Basarabilor în acest spaţiu strâmt european, nu mai e nevoie să tocească cel mic vulcanii din Mexic şi statele africane. Şcoala este acum doar un experiment progresist, care nu mai pune repere în istoria şi geografia lumii, nu mai foloseşte clasici, nu mai pune copiii să reţină poeziile lui Arghezi sau Alecsandri. (Am asistat la o serbare şcolară, unde copiii de primară citeau poeziile de pe bileţel. Aşa ceva era de neconceput în anii ’80!) Nu e bine ce facem, părerea mea. Ne îndobitocim copiii, anulându-le şansa de a fi oameni maturi şi responsabili după 18 ani. Nu spun că nu e bun Harry Potter, dar acesta trebuie combinat obligatoriu cu Ispirescu şi Andersen. Nu poţi scoate din programă „Neamul Şoimăreştilor” sau „Răscoala”, „Moara cu Noroc” doar pe motiv de desuet. Nu poţi să nu te joci cu cei mici, propunându-le să memoreze un Eminescu sau Coşbuc. „Iarna pe uliţă” nu este un poem de modă veche. Dimpotrivă, toate aceste elemente pe care le înfierăm azi ca fiind din alte lumi pot funcţiona foarte frumos dacă ştim să îmbinăm utilul cu plăcutul. Dar asta depinde de dascăli. Şi nu sunt dascăli de calitate.

De aceea mi-e frică de incultura de 18 ani. Mi-e teamă de faptul că nu o să am cu cine sta de vorbă peste o vreme. De aceea, conversaţiile dintre tinerii de azi sunt concentrate strict pe gadget-uri şi sex.  La 13 ani, copiii nu mai joacă „elasticul” şi nu mai sunt pasionaţi de „Gavroche”, iar Jules Verne a fost de mult omorât.  Mai bine facem un joc în sufragerie şi apoi „ne-o tragem”, că e la modă să nu cumva să termine clasa a  8-a vreun puber sau vreo puberă cu virginitatea la vedere.

Peste 80% dintre familiile de români şi-au scos biblioteca aia mare din sufragerie, au împachetat-o în saci şi cărţile fie le-au aruncat, fie, în cel mai fericit caz, le-au băgat în debara sau în boxa blocului, lângă bidonul de murături. Pentru că moda plasmei, a play station-ului din living nu mai avea loc de Romanul Secolului XX.

De aceea spun că școala de azi scoate „clişee”, semidocţi, progresişti ipocrit occidentali, fără profunzime, fără silogism, fără un proces inferenţial, fără a avea un creier jucăuş şi analitic. Scoate doar isterii digitale, un zgomot continuu, fără adâncimi şi ecouri. Pentru că modelatorii sunt deja absolvenţi ai anilor 2000-2010, victime ale tranziţiei de la „comunism” spre „Nulitate”. Ştiu, sună retrograd, dar aş reintroduce, pe sistemul „practicii agricole” din anii ’80, ore în natură pentru elevii de azi, să vadă un „gimnazist bucureştean” cum arată ceapa şi usturoiul sau coada-şoricelului şi dediţelul. Sau să meargă într-o fermă să vadă cum este un cal sau o vacă. Ce era rău în traforajul din V-VIII?! Toate astea se puteau remodela capitalist, dar fără a se anula ca pe nişte chestii tribal comuniste.

Şcoala românească nu a resetat sistemul. Ci, mai grav, l-a anulat!

Se vede asta şi în „forţa civică” a societăţii. În anii ’90, în timpul studenţiei, combăteam PSD-ul de atunci cu „cafenele literare” cu „Friedman”, „în pub-uri de jazz”, cu dezbateri de profunzime politică şi sociologică. Azi, PSD-ul se combate doar prin „Muie PSD”. Cam ăsta este succesul educaţiei din România…

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *