Din când în când, Îngerii Copilăriei ne pun câte un film..ca să nu îmbătrânim vreodată

După 15 august începea dezastrul, un chin, o angoasă se înfiripa în inima ţâncului de vacanţă, asta odată ce Luncavăţul sfânt îşi răcea apele de la munte şi nu te mai puteai apropia de el. Doar babele mergeau cu căruţul şi vana să spele rufele şi gâştele făceau zgomotul de fond dincolo de Zăvoi.

Se termina vacanţa. Urma de fapt 1 septembrie criminal în care eram smuls din paradisul meu rural, înşfăcat cu bagaje cu tot, dus la deparazitare de bloc, băgat „Petrică” sub nas, într-un cartier de Râmnic, unde mă uitam cu amărăciune dar şi superioritate la ceilalţi copii care nu „avea ţară” şi bătuseră doar mingea prin spatele blocurilor toată vara.

O vară de poveste care la mine debuta în 15 -20 iunie, la ţară, la mine în paradisul Popeştilor, pe mal de Luncavăţ, la poalele pădurii Cotoşmanului, unde se făcea adunarea: Nepoţi şi localnici. Nu existau diferenţe între noi şi ei. Ba mai mult, noi îi invidiam pe ei, pe un Marius, pe un Mihai, pe un Gabi, ei care stăteau tot anul aici în Eden, un Eden care nouă ne era rezervat doar vara şi câteva săptămâni de iarnă.

Un Eden care însemna Luncavăţ. Aflam imediat care erau „toiurile”, locurile mai adânci unde se aduna toată suflarea de copii (la Râpă, la Safta), acolo unde apele săpau în humă adâncimi de până la 1,5- 2 metri şi unde ne scăldam până rupea foamea în noi. Luncavăţul era râul unde 4 copii ne duceam cu plasa după peşte, de rămânea bunică-mea şi alte bunici fără perdelele de zestre. Era o perdea prinsă de 2 pari, ţinută de 2 ţânci şi 2 băteau apa..de intrau mrenele, nisiparniţele, cărăşeii şi cleni fără scăpare. Kilometrii! da, se pleca de dimineaţa de la Şirineasa la vale şi ajungeam spre amiază târziu la deal la Popeşti. Dar era un ritual splendid seara, cu împărţitul prăzii de aveau şi „pisocii de o lună”, de mâncat. Laptele cu mămăliga caldă, era delicatesă…pentru ţâncul de atunci. Corcoduşele verzi erau banane!

Mersul după mure, de am renunţat toţi la recoltă şi ne-am luat după unu mai „înţelept” care ne-a păcălit că în capătul pădurii Cotoşmanu e un loc unde cresc tufe uriaşe de mure de umpli totul în doar o juma’ de oră. Şi ne-am dus până la „marginea lumii”. Vai şi când am văzut noi la marginea pădurii…comuna Roeşti, am crezut că suntem Columb şi descopeream Indiile! Exista o altă localitate, cu case, cu alt râu! Stăteam prosternaţi în vârful dealului şi nu ne venea să credem. Când am povestit acasă, de marea noastră descoperire…se râdea. Pădurea Cotoşmanului, plină de liane (curpeni), toţi eram Tarzani în devenire. Şi curpenii erau duşi acasă şi ne făceam leagăne pe sub toti merii. Iar mersul după vreascuri era un ritual. Mergeam toată gaşca cu căruţuri cu ţepi, acolo în pădurea statului. După ce umpleam atelajele, era o hârjoană, de nu mai conta arşiţa lui iulie acolo sus pe coamă. Şi când am văzut Oltul de sus, de la stejar….am avut aceeaşi trăire similară cu descoperirea Roeştiului.

Islazul alt loc de joacă, unde vacile mai intrau în porumbul ceapeului iar noi mai furam din el şi coceam acolo. Şi când ne prindeau ploile de stateam pe sub tot felul de păduri. Unde ne jucam pac pac şi alte minuni cu briceagul. De prăjeam bureţi şi mâncam de foame tot ce prindeam.

Vacanţe de vis, de te trezeai cu noaptea în cap şi te culcai după ora 12. Asta după ce ore întregi se pierdeau la poartă, la un fotbal, în care porţile erau un prun şi marginea ulucii şi un zarzăr şi marginea ulucii. Nu conta că terenul era în pantă şi mijlocul un şanţ pluvial. Iar jocurile de cărţi erau popa prostul, şeptica în 3, 4 şi 6, aia cu optarii şeptari, Kems şi tabinet sau trombon

Dar şi citeam şi al naiba de mult îmi placea. Am ras muşchetarii cu toate cele 3 părţi. Plus pleiada de Hector Malot, Cuore şi Sadoveni, Slavici şi ce ne dădea şcoala. Jules Verne a fost consumat integral. Televizor avea un vecin, unul pe lămpi, dar acolo am prins toate filmele de seară cu Cousteau, Norii Negri şi Dallasul. Cinema era duminica la cămin cu sonorul defazat dar acolo prindeam pe „Noi cei din Linia I” şi „Ziua Z”. Ba nu, acolo am văzut Afacerea Pigot şi Clanul Sicilienilor.

O vacanţă de vis care se termina brutal fără nicio şansă pe 1 septembrie, urmând 2 săptămâni de oraş. Plângeam cu lacrimi  uriaşe până la Vâlcea. Trebuia mers la magazinul copiilor, haine, încălţări, etichete, caite, coperţi şi gata.

Nu înainte de scrie la finalul caietului, unul dintre ele…calendarul până la prima vacanţă. Aia de iarnă şi evident de a tăia pe rând zilele de calvar ale şcolii…

P.S. Curăţând nuci, acum, la peste 30 de ani distanţă, pe terasa casei…am retrăit acest film, un film pe care l-am văzut cu toţii în anii 80. Un film al nostru care niciodată nu poate fi uitat deşi bunicii, căţeii, pisoii, babele şi moşii din acea vreme sunt de mult îngeri. Ei ne pun câteodată aceste pelicule, să nu uităm copilul din noi.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *