S-a mai stins unul dintre noi; puţini am fost, o ţâră am mai rămas…
Zilele trecute m-a oprit, la lift, o vecină şi, mândră, a insistat să-mi spună că fiica ei, elevă într-a XI-a, vrea să urmeze jurnalismul. I-am răspuns fără să ezit (şi cred că am repezit-o), cu voce tare: „Nu! Sub nicio formă!” Femeia s-a uitat la mine mirată. „Dar… ” a murmurat ea. Am dat din cap ceva mai calm şi i-am spus că „este cea mai proastă idee şi să cântărească şi alte variante”.
Azi, unul dintre jurnaliştii locali, un anonim la scară naţională, o vedetă locală – în sensul de „cunoscut”, Marian Marin, jurnalist TV de când lumea parcă, s-a stins din viaţă. Cum? Simplu. S-a trezit dimineaţă, a băut cafeaua pe terasa casei, apoi i-a spus soţiei că se mai odihneşte puţin. Şi a fost odihna aia, aia anapoda, aia naşpa, din care te trezeşti pe la porţile cerului.
O veste năsprasnică, pe care am percutat-o undeva pe drumurile judeţului şi care m-a lăsat mut preţ de 10 minute, până ce am încropit şi eu, pe Facebook, o scurtă declaraţie, ţinând cont că, în ultimele 2 luni, săptămânal eram invitat la emisiunea de seară a domnului Marin. Şi reuşisem să îl asum, să îl percep: un om calm, echilibrat, cald, o fire deschisă. Un om modest şi la locul lui, cum se spune pe la noi.
Presa locală, ce este presa locală? Un lucru pe care nu avem cum să-l definim direct. Nu suntem nici Rareş, nici Gâdea, nici Rifai, nici Ursu etc. Noi suntem ai locului, o mână de oameni, deloc bogaţi, nici săraci, cunoscuţi ai judeţului, ai străzii, ai primarilor, ai deputaţilor, ai senatorilor, ai vecinilor, ai cartierului. Suntem prieteni cu Costi, cu Cristi, cu Luci, cu Victor, cu Samy, cu Mircia, cu Lovin, cu Adi. Ne salutăm vecinii, ne iubim oraşul, judeţul, facem compromisuri, pentru că ne adaptăm mereu şi mereu şi iar mereu… Ne încăierăm între noi, ne zâmbim, apoi ne împăcăm. Ne şi înjurăm mai direct, mai prin intermediari, apoi iar ne împăcăm.
Ne ştim de câţiva ani, dar, de fapt, ne ştim dintotdeauna, de parcă ne-am născut în aceeaşi zi. Avem aceeaşi limbă, pe care doar noi o înţelegem.
Suntem ca scaiul pe la toate evenimentele, că sunt inaugurări, că sunt inundaţii, că sunt recepţii. Fumăm mult, bem uneori la fel de mult, ne bârfim, ne invidiem, dar ne şi apreciem, dar niciodată nu ne spunem asta.
Şi ne iubim! Draci! Nu ai crede asta! Nici măcar noi nu am crede-o. Realizăm asta în momentele de un anumit gen, cum e cel cu Marin. Atunci, pe cei 15- 16 care mai suntem prin Vâlcea, ne ia cu teamă.
Familii? Mai mult de jumătate dintre noi nu avem, iar cei care avem am fost norocoşi să le facem înainte. Altfel… Divorţaţi? Mulţi. Dacă am murit? Păi, numai de când sunt eu în presă, şi asta de vreo opt ani, am condus la groapă vreo 5-6, şi niciunul nu era pensionar.
A, uitasem, suntem cei mai înjuraţi din Vâlcea, imediat după politicieni. Scrii ceva de Costi, te înjură ceilalţi, scrii ceva de Cristi, te înjură ăilalţi, scrii ceva de Mircia, iar o furi. Scrii de haştag, o iei de nu te vezi. Şi tot aşa, eşti vândut, penal, pesedist, sorosişt, slugă, şi asta sunt doar câteva dintre epitete.
Şi apoi ce? Fumăm o ţigară şi mergem mai departe. Cu compromisul de rigoare, cu bucuria unei ştiri noi, cu satisfacţia că o idee a fost preluată, analizată, anchetată, după caz…
Asta este viaţa locală din presa locală, unde, după Crişu, nu a mai venit nimic nou. Şi doar anul trecut trei bune prietene au plecat din presă, iar asta pentru că, luni bune, lucraseră doar voluntar. Acum a murit Marin. Pe vremuri aveam în telefon mai multe numere. A trebuit să şterg din ele.
Azi am şters încă unul. Al 7-lea…
Merită viaţa asta? Am venit în presă, părăsind o carieră de inginer, când eram pe val. Dar microbul din studenţie a fost mai puternic. Alţii au venit în presă pentru că au crezut că talentul lor va fi de folos. Alţii, pentru că le-a plăcut să scrie, alţii, pentru că era aşa cool, să faci jurnalism. Nu ştiu dacă merită, cel puţin în cazul meu, dar m-am tăbăcit.
Le facem pe toate, unele deloc aşteptate. Pentru că e nevoie şi de noi… Măcar pentru a fi înjuraţi de taberele de pe Facebook, care habar nu au ce înseamnă viaţa de după cortină şi nu ar scoate 1 leu din buzunar să ia un ziar… din Vâlcea.
A murit Marin. Dumnezeu să-l ierte! Nu mai suntem mulţi, doar o ţâră de oameni…
Liviu POPESCU
