Istoria unui loc, prin ochii unui primar nonagenar, Nicolae Creangă

Una din cele mai extinse localități rurale ca suprafață, din județul Vâlcea, este comuna Stoilești. Are în administrare 15 sate, foarte depărtate între ele și peste 200 de kilometri de drumuri. Sate și cătune cu peste 4000 de locuitori, parcă uitate de lume, unde timpul a încremenit în loc. Locuri pentru care, nici trecerea timpului și nici civilizația nu le-a schimbat. Casele vechi, drumurile de pământ sau prin prundul râului, magazinul la câțiva kilometri, oamenii majoritatea în vârstă, sunt câteva imagini care credeam că nu mai există.  Comunitatea de peste 4000 de locuitori își trăiește viața, departe de zgmotul urban, în această subunitate a podișului Getic, într-un cadru natural virgin, ocupându-se și trăind cu vechile îndeletniciri. Nu cer și nu vor nimic. Își asigură traiul de zi cu zi, din gospodării, din munca câmpului și de la animalele din curte. În vârstă fiind, a-i crede că sunt obosiți, senili, dar, nici pe departe. Sunt extrem de lucizi, cu o memorie fantastică, de invidiat chiar. Luna trecută, primarul Florin Ionescu ne-a arătat comuna și ne-a prezentat și amul care a fost primar 20 de ani, Nicolae Creangă.

 

Povestea unui om…

 

Satul Izvorul Rece. O zi frumoasă de primăvară, cu raze ca niște lasere printre ramurile copacilor, strălucind parcă aievea pe ulițe, întâi de-a lungul râului, apoi pe o cărăruie care părea ca se înfundă. O gospodărie cochetă, cu straturi de flori multicolore,  o terasă umbrită și, undeva, pe o canapea, el, Nicolae Creangă. 92 de ani, dar nu-i arată, încă viguros, rumen încă la obraz, semn că mama natura îl iubește. Vesel că cineva a apărut pe uliță și îi intră-n curte, extrem de ospitalier, ne-a povestit preț de vreo 20 de minute despre Stoileștiul de altădată…

”Noile generații nu cunosc ce drum greu, sinuos, am parcurs noi. Tinerii de azi trebuie să cunoască istoria comunei noastre. De aceea mi-am propus să creionez momentele mai importante din evoluția acestui ținut. Am fost primar timp de 20 de ani, prima dată între anii 1959 și 1975 și apoi între anii 1996 și 2000. Comuna Stoilești a fost o comună săracă, pe timp de ploaie cu greu se ajungea la primărie, drumul din Stănești era inundat de gârlă care, uneori, ajungea în curțile oamenilor. Construcția căminului cultural a durat 9 ani și s-a făcut cu oamenii din comună, iar singura școală era la Bulangei, împrejmuită cu gard de nuiele. Vremuri triste… Fiind singura școală și devenind neîncăpătoare și inaccesibilă pe vreme rea, pentru elevii ce locuiau la 10 – 12 km depărtare, am obținut cu mare greutate aprobare de construcție pentru încă o școală cu clasele I-VIII, în satul Geamăna. Apoi, tot în timpul ală s-au mai construit în Stoilești și Izvorul Rece. Toate s-au făcut cu oamenii comunei, îmi amintesc că am avut zile record, când veneau la muncă și peste 200 de oameni. Echipa de meseriași am adus-o de la Muereasca, iar masa era asigurată, prin rotație și voluntar de femeile comunei. A fost un entuziasm deosebit și o dăruire a oamenilor nemaipomenite.  Toate instituțiile așa s-au făcut, școli, dispensar, brutărie, șase magazine etc, iar cu acestea s-a împlinit visul nostru, al tuturor.”

 

”Doresc ca urmașii să-mi continue visul”

 

Dintotdeaua, starea drumurilor a fost precară. Ploile revărsate făceau imposibilă circulația, iar autobuzele nu veneau în toate satele, iar de electrificare nici nu putea fi vorba.

”În 1968 a început electrificarea, iar satul în care locuiesc a fost ultimul electrificat, în anul 1993, la 25 de ani de la începerea electrificării. Am trecut prin nenumărate greutăți, în dorința de a contribui la dezvoltarea comunei mele și doresc ca urmașii să-mi continue visul. Aveam fetița bolnavă de poliomielită și nu aveam dispensar în comună, asta m-a determinat să mă lupt să avem unitate sanitară în comună, să nu treacă și alti cetățeni prin ceea ce trecusem eu. De aceea, învățământul și sănătatea sunt primordiale pentru o comunitate”, povestește duios primarul.

Imaginea comunei Stoilești de acum 50 de ani este acum creionată într-un manuscris de cel care a contribuit și a pus umărul la ”nașterea” acestei așezări.

În plan personal, primarul nonagenar a trăit momente dramatice. Una din cele două fiice s-a îmbolnăvit de poliomielită, apoi , mai târziu, și-a pierdut un ochi. Tot timpul și-a încurajat fetițele să învețe carte să poată pleca din fundul pământului. Acum, la bătrânețe, soția stă bolnavă la pat de câțiva ani, iar una din fiice a venit din București și își îngrijeste, la rându-i părinții. Părăsim satul, știind clar, că acest sat va dispărea, după ce ultimii ”mohicani” se vor ridica la ceruri.

Claudia POPA

One comment

  • Ciuma Claudia

    Impresionant articol ! V-as fi recunoscătoare daca a-ți scrie un articol despre dascălii satului Izvoru Rece ! De mare ajutor va este mama mea , Tolbaru Paraschiva care a profesat 46 ani la școlile Bulagei , Geamana și Izvoru Rece ! Alături de tatăl meu, care din păcate a plecat dintre noi de f multi ani , au îndrumat pașii la zeci de generații de elevii ! Sunt multe de spus și nimeni nu le știe mai bine va mama mea ! Locuiește la Izvoru Rece și se bucură mult când cineva îi bate in poarta !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *