Măciuca este locul unde a existat prima confrerie militară antică de pe teritoriul României

Singura localitate din România cu un nume mai puţin obişnuit este la noi în judeţ. Aceasta poartă numele Măciuca. Numele provenind de la o armă străveche, despre care Mircea Eliade în Istoria Religiilor face nişte conexiuni extrem de intersante.

În orice caz, se ştie că numele comunei, spun hrisoavele din timpul lui Mihai Viteazu, ar veni de la măciucari, zona actuală Oveselul, unde se lucrau în atelier clebrele buzdugane cu ţinte pe care oastea lui Mihai le folosea în luptă. Hrisovul spune că însuşi buzduganul lui Vodă era fabricat aici la Măciuca.

Măciuca şi stindardul, spune Eliade, a fost un semn specific al confreriilor militare. Pentru că primul regiment de măciucari în Evul Mediu provine din această zonă şi se pare că deşi este confirmat scriptic în în secolelel XIV – XV, acesta este unul cu tradiţie şi se duce pe firul istoriei până în lumea dacică.

Măciuca reprezenta arma cu care era ucis boul într-o ceremonie, spunea Eliade, un astfel de ritual fiind cerut de Zalmoxe pentru iniţiere. Astfel a devenit simbolul „razboinicilor fiare” iranieni, arma razboinicului arhaic. Maciuca este prezenta si la taranul roman de-a lungul intregului Ev Mediu pana in timpurile moderne, fiind prezenta si astazi in „jocurile tinerilor”, calusarii. Iar căluşarii din Măciuca păstrează acest simbol arhaic.

O alta analogie intre iranieni si daci este stindardul, spune Eliade. Pe stindardul persan era emblema unui lup. Stindardul din nord vestul Iranului si din Armenia infatiseaza un dragon, iar o pictura din Turkestan infatiseaza un stindard reprezentand un lup sau un dragon cu cap de lup. Or, se stie ca stindardul dacilor era un dragon cu cap de lup. Dragonul figura si pe stindardele germane. In mitologia si ritualurile germanilor un loc aparte il ocupa lupul, de unde putem concluziona ca exista o stransa legatura intre iranieni, traci si germani.

Insa prezenta lupului este semnalata si pe alte stindarde cum sunt la turco-tatari sau la Tu-kiu.

Revenind la măciucă un sceptru-măciucă vechi de circa 6.000 de ani, artefact despre care arheologii spun că este o piesă extrem de rară, este expus,  la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Sceptrele-măciuci din piatră au fost utilizate mai ales în perioada eneolitică şi în epoca bronzului pe un spaţiu vast, din Orientul Apropiat (Persia) până în Europa răsăriteană (Dacia), dar mai ales în zonele nordice şi vestice ale bazinului Mării Negre.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *