Trei bebeluşi din cursa Pisa – Bucureşti mi-„au spus” cât de incompetenţi sunt guvernanţii din ultimii 30 de ani

Aeroporturile mari ale Italiei sunt vechile autogări cu români. Cel puţin acolo unde sunt cursele de Otopeni. Ai senzaţia că ratele din anii ’80 sunt acum avioanele de linie. Pentru că aici se vede o mostră mică de Românie.

Turiştii, cei mai puţini, îi vezi că sunt dezinvolţi, fie că se duc, fie că se întorc, dar asta înseamnă maximum 15-20, câţiva străini, mulţi cu escală la Otopeni, iar restul, 80 la sută, sunt „români”.

Acei români care au plecat din ţară în ultimii 30 de ani, dar cu precădere din 2007, pentru că aici nu ar putea lucra pentru 250 de euro net. Asta pentru că au familie sau vor şi ei o viaţă mai bună, un confort, perspective. Şi atunci, o mie de euro în medie, mai puţin sau mai mult, reprezintă cheia care le deschide orizontul.

Pisa. De departe cel mai urât aeroport din câte am văzut. Mic, înghesuit, fără multe porţi, fără locuri de fumat, cu pub-uri amestecate cu magazine de haine, un duty free care mai mult te oboseşte.

Cursa de Pisa era undeva la poarta 21 iniţial, ea s-a mutat la 24, dar, dacă nu erai atent la ecran, mergeai la Bristol. Scaune insuficiente, se stă pe jos, e cald, se vorbeşte română, mult, sunt mame în vârstă care au fost în vizită la copii, sunt români din Iaşi şi Satu Mare. Cei de lângă mine. Un grup de bărbaţi din „construcţii” veneau acasă. Cert este că erau bucuroşi. Veneau spre Bucureşti. Pe români îi identifici repede. Sunt îmbrăcaţi simplu, cu economie, au genţi mari, foarte grele, dar dimensionate ca să intre sus, ca bagaje de mână. Toţi cu câte una, şi soţul, soţia, dar şi copiii. Nu e o zgârcenie, este un euro în plus, care poate asigura ţigla la casă, o poartă nouă, o magazie renovată, tărâţe pentru porcii crescuţi de ăi bătrâni, care au pensii mici.

Vin în ţară fericiţi chiar dacă stau puţin, vin acolo, în satul lor, de unde toţi sunt plecaţi. Unde află că a mai murit doda Nica sau Moş Vasile. Unde sunt priviţi de cei rămaşi ca asistaţi social cu invidie şi cu răutate. Pentru că ei sunt cei care fac un pas înainte. Pentru că au refuzat sărăcia şi traiul de azi pe mâine.

Am urcat în avion şi prima dată m-a enervat plânsetul unui bebeluş. Apoi al doilea, la final trei plângeau. Un plânset care m-a distras de la seninul de afară şi nu puteam să mă bucur de Adriatica de sub mine, cu salba de insule a Croaţiei. Apoi m-am întors şi am văzut-o şi pe mama care se chinuia să-şi calmeze fetiţa de un an, cred. Tatăl, la fel. Oamenii se uitau în jur, la noi, cu jenă, că bebeluşul lor plânge. M-am simţit mic şi urât în mine pentru că mă enervaseră înainte. Oamenii aceştia sunt eroi. Sunt românii mei care lucrează onorabil în Italia. Şi nu ne fac de râs. De ce nu în România?

De ce bebeluşii aceştia erau, la ora 8 seara, într-un avion spre ţara pe care o vor cunoaşte mai târziu, ţara care i-a abandonat în suburbiile Italiei?

Pentru că guvernele noastre nu au ştiut să gestioneze o forţă de muncă sănătoasă şi au pierdut-o definitiv. Ei nu sunt IT-işti, medici, ingineri superspecializaţi. Nu, sunt români responsabili, oameni care ar munci enorm şi aici pentru un salariu decent. Dar nu am ştiut să gestionăm industria românească. Am dat-o pe mâna unor incompetenţi, fie români şmecheri de partid, proşti tămâie, fie pe mâna unor concerne străine care nu au ştiut decât un singur lucru grotesc…:” restructurare”, cu un sens morbid, adică să dea afară oameni, până au rămas doar zidurile. Nu am ştiut să negociem cu UE aderarea, am făcut una cu capul plecat şi cu vândut totul la blană, şi agricultura am sechestrat-o în doar ce avem voie, ne-am umplut ţara de „situri protejate”, unde materia primă stă sub buruieni oarecare, „monumente ale naturii”,  nu am ştiut să stimulăm investitorii autohtoni de bună credinţă, ba, mai mult, pe unii i-am hăituit, le-am pus taxe infernale şi apoi i-am arestat pentru evaziune fiscală sau pentru un parandărăt neîmpărţit cu mai marii zilei.

3 milioane de români sunt afară. Într-un avion normal de linie, zilnic sunt 100 de români care vin sau pleacă şi cel puţin 2 bebeluşi care plâng. Plâng neputinţa României de a le oferi un trai decent părinţilor.

Bebeluşii nu au vrut să doarmă în cele 2 ore de zbor. Au plâns mai mult decât au tăcut. Chipul mamei tinere, de undeva de la ţară, din miile de sate sau orăşele falimentare, spunea totul şi m-a determinat să las capul în jos. Chipul ei spunea că e fericită că vine acasă, dar tristă că trebuie să plece. Dar poate cei 1.500 de euro din buzunar valorau cât tot sacrificiul acesta.

Ca fapt divers, România din Italia este mai mare decât România din graniţele ei. Mi-a crăpat obrazul de ruşine în gara din Genova, când, în urma unui dialog în română cu tipul care vindea bilete, l-am întrebat, dacă, după accent, e „moldovean de peste Prut”. Mi-a răspuns mândru că este „român din Bucovina”.  Aşa şi…

…Bebeluşii care plâng sunt „români din avionul de Pisa”. Şi nu sunt puţini.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *