Fantomele mineritului vâlcean bântuie prin blocurile pustii din Valea Cernei….

„Ţării cât mai mult cărbune!”

10.000 de angajaţi, adică peste 30.000 de suflete direct dependente…6 -7 localităţi, cale ferată nouă, fabrici şi uzine, drumuri, drumuri noi, nivel de trai, o eră comunistă înfloritoare, cârciumi, bani, copii mulţi, industrie…

În 1970 începe industrializarea Vâlcii, judeţ proaspăt rupt din Regiunea Argeş şi recreionat de Nicolae Ceauşescu pe stil nou, cu investiţii uriaşe în zona Rârueni (o comună întreagă a fost efectiv rasă), unde se contura platforma industrială care urma să cuprindă Uzinele Sodice, Combinatul Chimic, IUCF dar şi CET Govora. Pentru că ultima este cea care va genera în zona descrisă cel mai mare boom industrial minier al Vâlcii.

Cărbunele necesar CET-ului, implicit pentru  abur industrial, curent electric şi apă caldă pentru municipiul Râmnicu Vâlcea este adus din bazinul carbonifer Alunu-Berbeşti – Copăceni – Cernişoara – Oteşani. Un vast perimetru de excavare care se întindea pe mai bine de 40 de km pe lungime şi pe sute de hectare.

Cu această ocazie se deschid mai multe mine de subteran şi cariere de suprafaţă, se construieşte Drumul Oaselor, drum nou, ridicat cu soldaţi şi deţinuţi, drum care taie toate dealurile subcarpatice dinspre Berbeşti spre Popeşti, scurtând cu 40 de km drumul vechi prin Horezu.

Se realizează în doar 3 ani calea ferată Băbeni – Alunu şi în 1980 vorbim deja de un pol economic inimaginabil în urmă cu 10 ani. 1500 de mineri la Oteşani, 2000 la Cernişoara, 3000 la Copăceni şi alţi vreo 4000 la Berbeşti şi Alunu. Peste 1000 de rabe închiriate, de la Maramureş până în Neamţ, sute de curse zilnice, garnituri de până la 15 vagoane care merg pe Valea Luncavăţului, Cernei şi Târâiei.

Toate comunele musteau de viaţă economică. Salariul unui minier ajungea şi la 10.000 de lei în acea vreme. Se lucra zi şi noapte. În 1984 se inaugurează blocuri în  Mateeşti, Popeşti, Copăceni, Alunu.

Berbeştiul devine centru semiurban. Se desfiinţează axele vechi ale comunelor Oteşani şi Cernişoara, localităţi necolectivizate, specializate în zootehnie şi pomicultură. Dar cine să mai dea cu sapa? Mirajul banilor mulţi din minerit este unul care translatează o generaţie întreagă. Se dau apartamente, nu conta că erau nişte blocuri jenante fără căldură şi vai de capul lor…Se înfiinţează licee, creşte numărul şcolilor…De ziua minerului la Cuceşti vin mii de localnici şi gură cască. Minerul este deja un zeu, un mit. Era fascinaţia acelor temerari care intră în şut neştiind dacă mai şi ies…

Vorbim aşadar de 10 ani în care o uriaşă arie a fost complet transformată, mentalităţi schimbate, o economie resetată total….

Iureşul ţine până în primii ani postdecembrişti.

Minerii vâlceni sunt alături de confraţii din Valea Jiului în „excursiile” la Bucureşti dar sunt la fel, contingent cu ei, victime ale tranziţiei, ale căderii economice, ale restructurării industriale. Rând pe rând lanţul trofic începe să moară, coloşii încep să sughită, costurile prea mari cu resursele, cărbunele nu era tocmai unul cu randament, simptome clare de boală incurabilă. Mineritul e lovit începând cu 1995 de cancer care avansează cu rapiditate, dând în metastază în anii 2000, cu convulsiile de la Costeşti şi Slatina.

Se închide Oteşaniul, Cernişoara, Copăceniul iar azi la Berbeşti şi Alunu dacă mai sunt 1000 de mineri…maxim

Mine părăsite, mine zidite, păduri care au crescut pe Drumul Oaselor, câte un tren două pe zi cu cărbune. Oameni bolnavi la 50 de ani, o rată a deceselor care creşte accelerat. Şomajul sărăceşte complet şi veştejeşte toată economia care în deceniul 9 al secolului trecut explodase…

Mineritul care mai respiră restrâns în zona Alunu şi Berbeşti mai are poate 10 maxim 15 ani poate, dacă nu se întâmplă vreo minune şi tehnologia nu stă pe loc, cert este că marea eră industrială a secolul XX s-a închis. Blocurile din comunele de care vorbesc stau hâde cu pensionari în jurul lor, foştii mineri, tineri ai anilor 80. Copiii lor sunt pe afară sau se adaptează la oraş.

Edili comunelor caută soluţii pentru a recompune identitatea localităţilor….Berbeştiul a devenit oraş dar este unul mizer, pestriţ, cu mulţi romi şi derbedei…un pol grotesc al vieţii urbane sau o glumă.

Ce va fi? Nu ştim acum, lucrurile se vor echilibra poate şi cu motoare ceva mai reduse, zootehnia, pomicultura (la Copăceni un belgian are deja una din cele mai reuşite afaceri cu mere, la Mateeşti o fabrică de mobilă), poate oaze de agro-industrie, poate chiar şi ecourile turistice ale zonei Horezu din apropiere, toate astea poate vor recompune economia zonei…

Liviu POPESCU

One comment

  • Liliana Potra

    Ceausescu a ras de pe suprafața Romaniei multe sate și a mutat în condiții mizere oamenii în orașe. Românul care facea agricultura și crestea animae este astăzi somer sau muncește în străinătate. Țara sta cu pământul nelucrat și mancam gunoaiele uniunii europene. Toată lumea vrea mașini, facultati și condiții de viață civilizate. Plâng epoca Ceausescu când stateau în intuneric și nu aveau mașini și nici măcar o amarata de ciocolata. . Iepoca de aur care a durat 50 de ani ne-a adus la sapa de lemn. Rezultate sunt pe termen lung. După 29 de ani de la Revoluție în fruntea tarii sunt tot ei. Gunoaiele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *