Pentru a ne lua Basarabia, musai să-i înviem pe Brătieni, Catargii sau Tituleşti şi să îngropăm actuala clasa politică!

România a avut o clasă politică de geniu în momentele cheie ale existenţei sale, încă de la geneza ei ca stat, o clasă politică lipsită atunci de orgolii şi de vanităţi, de goana după succese mărunte, de populism ieftin, jucând o carte exemplară pe harta lumii. Ne referim la anii 1859, 1877, 1916, 1918, 1940, 1989 şi 2007. Ani care au marcat sau salvat de la diluare sau dispariţie acest stat, ba, mai mult, au reuşit să-i confere o demnitate şi un nume unic pe scena Europei de Est, un rol pe care se pare că azi îl căutăm, dar,.. degeaba.

România s-a născut, oficial, înaintea Germaniei lui Bismarck şi a Italiei lui Victor Emanuel, între 3 imperii, cu o diplomaţie extrem de abilă, încât stau şi mă îngrozesc că, dacă am fi avut, în 1859, clasa politică din prezent, nu numai că nu reuşeam să avem un stat, dar mi-e teamă că pierdeam şi amărâtele noastre de principate. Inspiraţia de geniu a fost şi aducerea pe tron a unei monarhii apusene, una dintre cele mai vechi familii germane, dar lovitura de graţie am dat-o în 1877, când, aliaţi egali ai ruşilor, am dobândit independenţa proaspătului stat românesc. Pentru prima dată în istoria milenară a românilor.

1916 a fost anul de excepţie, când, jucând cartea wilsoniană, am reuşit unirile din 1918, cu Bucovina, Basarabia şi Transilvania, astfel încât, la Versailles, i-am pus pe mai marii lumii în faţa faptului împlinit, aceştia nefăcând decât să admită prezenţa, în estul Europei, a unui stat care chiar conta de-a binelea. Anul dificil 1940, extrem de greoi într-o Europă fascistă, plină de orgoliile estice poloneze şi defetismul marilor puteri, cu un URSS mare putere în devenire şi cu un marş spectaculos al lui Hitler, a pus la încercare România noastră. Printr-o acrobaţie, am reuşit să evităm neşansa Cehoslovaciei, cu riscul unor amputări teritoriale, unele existente încă, dar… am rămas stat independent.

Anul 1989 a scos România în stradă, o Românie care venea din cel mai primitiv stalinism ceauşist, şi nu din comunismul de catifea maghiar, ceh sau polon, ci dintr-o grotă de factură nord-coreeană, stalinism ale cărui cicatrici mentale le avem şi azi. Iar anul 2007 ne-a pus pe o axă clară ireversibilă, reuşind să fim acceptaţi acolo de unde istoria, de fapt, marile puteri occidentale ne-au dat afară/vândut la Yalta şi Potsdam.

După ultimul gest curajos al lui Emil Constantinescu, cel din 1998, când a jucat cartea nord-atlantică, deşi voinţa populară era mai degrabă filo-sârbă, în amintirea jeansilor şi a vegetta cumpărate de la Severin, niciun alt politician român nu a mai jucat o carte de forţă.

Deşi avem una care ne este la îndemână: Basarabia. Cartea istoriei. Avem un pământ cu români care au acelaşi Dumnezeu, aceeaşi istorie, acelaşi poet naţional, aceeaşi limbă, un pământ despărţit de România de un râu. De ce nu jucăm această carte? Pentru că la noi nu există Kohl. Ştiţi ce au spus Thatcher şi Bush în momentul când Kohl a declarat intenţia lui de reunificare? „Ce tupeu au unii! I-am bătut în 2 războaie mondiale şi ei tot nu se lasă!” Dar atât, restul a curs de la sine. RDG-ul ocupat de sovietici a revenit la matcă.

Pe Moldova ocupată abuziv de sovietici o revendică cineva? Nimeni. Iohannis se scuză şi se plimbă pe la saloane auto, clasa politică se chinuie în discuţii sterile cum se scrie corupţie, cu doi „i” sau cu un „i”. Europarlamentarii se încaieră între ei, unii înjură România, ceilalţi îi înjură pe cei dintâi. Culturnicii ţin simpozioane plictisitoare despre centenar.  Nu avem forţă, nu avem un scop comun.

Mi-e ruşine de această clasă politică impotentă, care se lăfăie în fotoliile moi ale Casei Poporului lui Ceauşescu, în timp ce sate, da, sate moldoveneşti de peste Prut semnează, rând pe rând, pentru unirea cu România… Oare unde e clasa aia politică de la mijlocul veacului al XIX-lea sau începutul secolului XX? Până şi Ceauşescu ăla demonic a ieşit la rampă în câteva rânduri în anii ’70, băgându-se în seamă în Orient sau în relaţiile cu ţările nealiniate.

Azi e linişte, avem politicieni fără simţ istoric, fără misie, logoreici de talk-show-uri, care intonează psalmi sau, după caz, imprecaţii la adresa unei oarecare procuroare…

Istoria nu va consemna niciodată, în manuale, capitole despre DNA, dar despre Unire, cu siguranţă.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *