Istoria femeilor din Dăeşti care au lucrat zi şi noapte la Depozitul Nazist de Combustibili (poveste de 8 Martie)

„Ne plăteau, maică. Nu mult, dar nici nu-şi băteau joc de noi. Era acolo un ban, mai ales că oamenii noştri erau pe front. Au fost cu respect, maică, nu ca ruşii, de care trebuia să fugi sus, pe dealuri, ca să nu-ţi facă toate cele”, spune tanti Floarea, de 91 de ani, din Dăeşti, printre puţinele care mai sunt în viaţă ca să povestească ce s-a întâmplat în anii ’40, aici, pe malul stâng al Oltului.

În 1940, Germania Nazistă era deja prezentă aici, în România. Statul nostru era sub ocupaţie, Vâlcea şi Argeşul (Dăeşti se afla în judeţul Argeş atunci) fiind sub comandament german. La Călimăneşti era deja staţionată o garnizoană SS, iar Dăeştiul a fost identificat imediat drept locul unde avea să se construiască ceva vital pentru armata germană.

Punctul era bine ales, calea ferată care ajungea în Transilvania oferea un mare avantaj. În fine, se decide, astfel, construirea celui mai mare depozit de kerosen pentru avioane aici, la Dăeşti, necesar Luftwaffe – armata aeriană a celui de-al Treilea Reich.

Problema era însă lipsa forţei de muncă, pentru că, începând cu 1941, bărbaţii au fost mobilizaţi pe frontul de est. În consecinţă, s-a apelat la femei. Acestea au fost chemate la comandamentul de la Călimăneşti şi, contra unui salariu modic, li s-a propus să lucreze la şantierul de combustibili. La început ezitante, femeile au pus în balanţă lipsa banilor, având bărbaţii pe front, şi au ales să lucreze pentru nemţi. Astfel, peste 200 de femei, cu vârste între 18 şi 45 de ani, au fost angajate la şantier.

Dar munca era una „pentru bărbaţi”, spune tanti Anica, de 93 de ani. Pentru că dealul trebuia decopertat pe o suprafaţă de peste 100 de hectare şi săpate gropi imense. Acolo urmau să fie introduse în subteran recipientele uriaşe din oţel pentru kerosen. Femeile au dat la lopată, la târnăcop, au cărat cu roabele, cu scripeţii, au tăiat copaci. S-a lucrat în schimburi de zi şi de noapte, muncă groaznică pentru femei, dar totul a fost plătit. Astfel, comuna Dăeşti nu a suferit de sărăcie, copiii au putut merge la şcoală şi gospodăriile aveau cele de trebuinţă.

În 1942, februarie, depozitul a fost finalizat şi folosit de nemţi până în august 1944, atunci când a fost preluat de armata română şi, ulterior, de sovietici. În timp ce nemţii s-au purtat civilizat cu localnicii, sovieticii au fost extrem de răzbunători, vrând chiar să le pedepsească pe femeile care au lucrat aici. Multe au reuşit să se ascundă, dar, având în vedere că soţii sau copiii lor erau pe front, statul român a reuşit să-i convingă pe ruşi să nu întreprindă nicio acţiune împotriva cestor femei. Cu toate acestea, au existat şi poveşti despre femei siluite sau arestate în acea vreme.

După 1947, statul român preia aceste depozite, care devin administrate de Securitatea Română, şi apoi intră în componenţa Rezervelor Naţionale ale Statului, aşa cum sunt şi azi. Numai că, până în 1989, de paza acestui obiectiv se ocupa Securitatea. Şi azi acestea sunt folosite tot pentru a depozita kerosen, iar ultima dată când a fost „mişcare” s-a întâmplat anul trecut, în cazul operaţiunilor NATO, când camioane-cisternă speciale, negre, au fost văzute noaptea intrând în incinta depozitelor.

Din femeile care au lucrat aici mai sunt în viaţă doar 4 şi toate spun că evenimentele marcante ale existenţei lor sunt şantierul nemţilor, arestările din anii ’50 şi regularizarea Oltului din anii ’70.

Azi, când femeile din întreaga lume au fost sărbătorite, să le omagiem şi pe aceste femei care, timp de 1 an, au lucrat zi şi noapte pentru construirea unuia din cele mai mari depozite de combustili din România.

Liviu POPESCU

3 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *