Cum ar funcţiona DNA în Italia, la Napoli…? Sau, mai bine spus, ar putea funcţiona?

După vreo 4 zile de Italia, chiar de Napoli, unde am putut observa şi un start al campaniei electorale pentru generalele din martie, stau şi mă gândesc, sincer, dacă un DNA ar putea funcţiona în Italia. Mai precis, la Napoli sau de aici în jos, în Calabria sau Sicilia…

Evident că nu. Nu vreau să spun, Doamne fereşte, că modelul italian de funcţionare a societăţii, la nivel de corupţie, este unul de urmat, dar ar fi hilar să suprapunem acest model de ghilotină peste un stat care face până şi Teleormanul să pălească în faţa unui sistem „absolut autonom corupt”.

Napoli este un oraş colorat, temperamental, dinamic, de care nu ai cum să nu te îndrăgosteşti. Nu are nimic din Bruxelles, Copenhaga, Praga sau alte oraşe de Vest, este un eclectic social fascinant, unde simbioza „corupţie – europenism” funcţionează fără sincope. Deh, doar la bază, peste etrusci, au venit grecii, spaniolii şi, în cele din urmă, central-europenii!

Campaniile electorale se consumă cu zeci de cadouri pentru pătura săracă, mese festive, concerte moca cu vedete de tarantele şi pop music, bani la negru cât cuprinde. În Napoli sunt 2 cartiere în care ANAF-ul nu intră decât atunci când este chemat să-şi ridice sumele aferente, cele oficiale şi cele ne…

Bonuri fiscale rar primeşti, dar nu înseamnă că această societate nu funcţionează. Aşa cum în Marsilia franceză şi în toate porturile la Mediterană pieţele de peşte sunt vechi de când lumea, fără DSP-uri, DSV-uri şi alte minuni de control, mă gândesc oare de ce noi, românii, vrem să fim neapărat nemţi sau scandinavi.

În urmă cu 2 săptămâni, colegul Traian Guminski postase un comentariu admirabil despre coeficientul de corupţie al societăţii româneşti, de la opincă la vlădică; asta vreau si eu să spun, apropo de Italia.

Napoletanii, că de ei vorbesc, şi-au asumat că societatea lor are acest debuşeu, este un dat nativ, „ilegalul, imoralul”, dar eforturile lor nu s-au dus spre eradicarea lui (o utopie, precum fiinţarea comunismului), ci spre o monitorizare a lui până la gradul de periculozitate. Mafia e acceptată atât timp cât nu au loc crime în cartiere.

Eşti derbedeu sau sărac şi aşa vrei să rămâi, nimeni nu te obligă să te muţi în cartierul de sus, de pe colină.

Clasele sociale în Napoli sunt bine delimitate şi îşi respectă frontiera. Atât cel cu rufele pe sârme, cât şi cel cu piscina şi vederea la Tireniană. Evaziunea fiscală fiinţează până la un procent clar, dar rămâne ţintuită sub acest prag, campania electorală e lăsată la limita violenţei. Salariul la negru şi cel legal sunt complementare. Italianul de rând, din Napoli, primeşte 1.000 de euro oficial, plus 300 – 500 la negru. Dar asta nu înseamnă că industria agro nu este una de top, că nu merge societatea…, că nu sunt europeni etc.

Păi, pe lângă napoletani, corupţii noştri sunt găinari. Când ne vom privi în oglindă şi unii, şi alţii, mai ales cei cu haştagul „rezist”, şi vom recunoaşte că mâine, dacă primim 1.000 de euro la negru la salariu, am fi fericiţi, ne-am însănătoşi şi nu ne-am mai juca de-a scandinavii prin pieţe, negând, de altfel, latinitatea noastră absolut fenomenală. Exact ca dama care strâmbă din nas când aude în tramvai o înjurătură colorată, dar, dacă o iei acasă şi stingi becul, e vampă cu pedigree…

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *