Despre mândria de a fi vâlcean…

Vâlcea este judeţul meu, al celor 400 de mii de suflete care se întind pe acest tărâm de la streaşina Câineniului până jos la tivul Şuşaniului.

Este judeţul meu, pentru că îl simt înainte de a-l cunoaşte. După 3 ani de pelerinaj prin toată Vâlcea, de la marginea Transalpinei şi până la Otetelişul, de la Topolog şi până la Grădiştea, acolo unde românii şi-au mutat biserica şi cimitirul, unde Traian a simţit că trebuie să scrie pe Columna că a întâlnit cei mai bravi daci…Da, este tărâmul pe care l-am simţit şi promovat aşa cum am putut.

Am scris despre Drumul Mănăstirilor de sub Munte şi uite că acest drum se face, treptat, dar va fi un drum iniţiatic. Am scris despre Transcăpăţânii şi iată anul viitor se toarnă primii kilometri. Am scris despre conace, cule, biserici, staţiuni, munte şi peşteri, am scris fiecare metru pătrat de Vâlcea, aşa cum e el.

Oriunde am scris, sub orice nume, sub orice aspect, Vâlcea a fost pentru mine o Biblie deschisă.

Am folosit condeiul pentru a merge pe urmele lui Rommel pe Strategica şi am retrăit tranşeele de atunci, din războiul pentru reîntregire, am umplut călimara în lacul Câlcescu ca să.mi ajungă până la Diculeşti, am mers cu luntraşii trecutului pe Lotru şi am privit bătrâna doamnă a Voinesei.

Am pus pe harta turismului cascada cea mai înaltă din România, cea care se azvârle în gol la Mălaia, şi am băut cu lotrii şi italienii din Brezoi. Am cumpănit apa la Câineni şi am mers pe urmele cruciaţilor la Titești. Am numărat Munții lui Vladislav din Boișoara și m-am luptat alături de Basarab la Posada Perişanilor.  Mai mult, la Racoviţa am ascultat vecernia Athosului Românesc şi am ştiut să simt Defileul Oltului într-un tango majestuos, acolo unde Făgăraşul şi Parângul şoptesc doinele trecutului.

La Călimăneşti, am pilotat cu Ioana Cantacuzino şi am scris versuri pe Aleea Geniului, neuitând să pun marginea frumoasă la Berislăveşti, pe urmele vechilor castre romane din Limesul Alutan, pe cărarea Reginelor. La Sălătrucel m-am scăldat în Marea Tetis printre algele Cretacicului, iar la Dăeşti am mângâiat Oltul ca pe un ţărm mediteranean. De la Bujoreniul comorilor haiducilor vremii am urcat la Sfinţii Părinţi de la Muereasca.

Iar de la Râmnicul marelui Mircea cel Bătrân, am luat-o pe cărarea Olăneştiului spre staţiunea de la poale de Căpăţâni, trecând prin Vlădeştiul ierarh şi printre Măglaşii sării de odinioară. Dar nu înainte de a privi cum toamna invită iarna la ultimul vals sus, pe deal, la Runcu. La Ocnele Mari am cinat cu Burebista, iar la Mihăeşti am ascultat, noaptea, mersul mocăniţei. La Milcoiu am văzut luptele sumanelor negre, ştiind că, la Goleşti, Zinca a găsit împăcarea destinului. Iar la Budeşti, Lahovary a scris primele manuscrise ascultând de peste Olt, din Băbeni, glasul întâilor ciobani transilvani. La Bălcescu am stat la un ceai la conac, iar la Galicea m-am sfătuit cu Rudenii, primii cărturi ai timpului. La Stoileşti am iubit merii, la Dănicei, prunii, iar la Olanu am întâlnit lebedele iernatice de pe Olt. La Drăgoeşti, m-am întâlnit cu primii soldaţi ai lui Mihai Viteazul…

La Voiceşti, m-am sfătuit cu fermierii de luncă, ştiind că, la Drăgăşani, mergi pe Transalpina Vinului, printre cnejii podgoreni. La Orleşti m-am plimbat pe Bulevardului Viei Nobile, iar la Prundeni am stat la cramă. La Scundu am ascultat păsările codrului care sorb apa din miile de izvoare. Iar la Pesceana am auzit dacii cum păzeau cetatea din pădurea Higi. Pe drumul Transhumanței, am ajuns la Amărăști, la casa haiducului Coman, iar la Crețeni am jucat o carte cu boierii de neam. La Sutești, m-am ascuns printre castelele de fân, ca să mă plimb apoi prin pădurea Cotrocenilor din Guşoieni. Iar după ce am frământat lutul de la Lungeşti, am trecut colinele spre Şuşani. De la Mădulariul de toamnă al Marelui Erou Necunoscut, am ajuns la Drăghicescu din Măciuca, să urc apoi la noua mănăstire a Stăneştiului sălăjean. Pe culmea Cotoşmanului ţesea tiv Roeştiul, iar dincolo pe Luncavăţ, se plimbau corăbiile Popeştiului şi ale Şirinesei, cu dovleci luminaţi. Din Trovanţi curgea Oteşaniul, iar la Cernişoara, codrii seculari ai Modoiei ne-au dus spre Stroeştiul lui Radu de la Afumaţi. Acolo, am descoperit perla Slătioarei, din coroana Vaideeniului, de pe umerii Horezului, unde omul a devenit creator de pământ sfânt. Acolo, drumul călugărului m-a dus la meteora Arnotei din Costeşti, la miracolul Bărbăteştiului, pe drumul sfânt al Stoeneştiului, într-un arhipeleag de vise al Buneştiului.

Am urcat dealul splendid al Pietrariului şi am curbat Govora spre Păuşeşti Otăsău, lângă casa reginei din Frânceşti. La Tomşaniul frumos, am stat la poveşti cu Tudor Măldar şi am plonjat apoi spre Valea Olteţului, salutând însă doinele de la Roşiile, bând apă din lacul fără fund al Lăpuşatei şi zăbovind, preţ de o clipă, la Tetoiu. La Lădeşti m-am dat în scrânciobul copilăriei, iar la Fârtăţeşti am vorbit cu Ianache de la Olt. La Poenaru am găsit stiloul din Bălceşti, urcând la palatul Zătrenilor şi admirând povestea Piei Brătianu de la Livezi. La Grădiştea am salutat Gorjul vecin, am stat la taclale cu boierii Sineşti şi am înnoptat la conţii Sănduleşti de la Alunu.

De aceea este Vâlcea judeţul meu. Oriunde sunt acasă, fie sus la 2000 de metri, fie în luncile de la Făureşti şi Diculeşti sau printre zidarii de la Valea Mare.

Am scris despre Vâlcea aşa cum este ea, cu peşteri şi chei, cu brazi şi stejari, cu lacuri şi legende, cu tot ce are mai sublim, mai sfânt şi mai cald. Pentru că nu există ceva mai presus în lumea asta decât mândria şi demnitatea de a fi vâlcean…

foto: Ion Sandu

Liviu POPESCU

4 comments

  • MINU

    :)))) ……. :))).. Frumos…, foarte frumos !!!

  • Pamflet sau …nu!

    “ În 1718, sub domnia lui Ioan Mavrocordat, Oltenia trece în proprietatea Habsburgilor. Motivul pare să fie pacea de la Passarowitz, dar, în realitate, e vorba despre o imprudență. Austriecii n-au avut idee în ce se bagă atunci cînd au cerut turcilor, ca despăgubire de război, cinci județe acoperite cu păduri și populate cu olteni.
    Planul împăratului suna cît se poate de nemțește: hărți, granițe, drumuri, cadastru, fisc, educație, sănătate. Dar ofițerii și batalioanele trimise în teren ca să civilizeze, Oltenia, Mica Valahie s-au trezit fără cai. De la adăpostul codrului, noii supuși pîndeau fiecare clipă de neatenție a cotropitorului, ca să-l lase fără cele trebuincioase. Practic, era un schimb, fiindcă în locul șeilor, hainelor și pungilor luate de la austrieci, oltenii dădeau săgeți, sulițe și toporiști, aruncate peste umăr, din goana calului. Nemții aveau o problemă: purtau cu ei înfricoșătorul stindard al muncii. Aveau de gînd să planteze disciplina și seriozitatea în locul corcodușelor și al merelor pădurețe, iar asta suna ca dracu pentru olteni si ai lor boieri. În comparație cu alți năvălitori, supușii împăratului ridicau mari probleme de confort. La urma urmei, pentru olteni, tătarii reprezentau un episod inflamabil trecător, iar turcii un parteneriat secular clădit pe lene și ciubuc. “Jugul” austriac s-a arătat insuportabil pentru țărănimea din Dolj, Gorj și Mehedinți, care a luat calea bejeniei după ce s-a îndestulat din avutul ocupantului. Boierimea a afluit și ea peste Dunăre, căutîndu-și un loc mai lipsit de trudă. În țară au rămas zimbrii, cucii și haiducii, fiecare cu rolul său în timorarea civilizației. Se spune că în cei douăzeci de ani de stăpînire austriacă în Oltenia au fost mai mulți haiduci decît sînt astăzi hoți. Au apărut balade care s-au îngrijit de faima lotrilor și doine care aprobă felul stăpînit în care erau spintecate victimele. Nimic folcloric despre austrieci. Nu există nici o baladă închinată primelor hărți topografice desenate de cartografi vienezi și nici o doină în care să apară drumul săpat în stîncă între Cozia –Călimănești si Turnul Rosu de armata imperiala, inceputul primei “autostrazi” pe valea Oltului. Așa că în 1739, cînd Constantin Mavrocordat a recapatat Oltenia si a alipit-o la Muntenia, ambele tabere au răsuflat ușurate.”

  • Despre „mândria” de a fi vâlcean… oltean

    Istoric vorbind!

    Prin pacea la Passarowitz (azi Pozarevac în Serbia), Imperiul Otoman ceda Oltenia, Imperiului Austriac, astfel că între 1718 și 1739, provincia de sud-vest a României a intrat sub ocupație habsburgică.
    Odată instalați la conducerea provinciei, austriecii au desființat drepturile și autonomia de care Oltenia se bucura sub otomani. Prima măsură a fost „desființarea miliției românești din Oltenia”, menită a demilitariza provincia și a întări autoritatea austriacă. Din fericire, după cum afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu, măsura s-a dovedit o mare eroare.
    Incercarea Austriei de a instala in Oltenia o administratie proprie si de a o transforma intr-o provincie imperiala a provocat puternice miscari de revolta. Asa ceva incercasera si turcii de mai multe ori de-a lungul secolelor si, nereusind, s-au lasat pagubasi. Au inteles ca valahii sunt un popor greu de „ingenunchiat”.
    Măsura a stimulat dezordinea, astfel că boierii olteni au avut un atu în plus pentru a negocia statutul lor și al țării în fața ocupantului.

    Totuși, principalul mod de exercitare a ocupației a fost sistemul fiscal. „Aici ordinea germană s-a lovit pentru prima oară de realitățile funcționale ale provinciei și, mai ales, de mentalitatea oltenilor, numită de istoriografia occidentală „înapoiată”, „orientală”, dar care se constituise de mai multe secole într-un mod de viață. Principala problemă era fenomenul „fugii de pe moșii”, care determina o migrație masivă și rapidă a țăranilor de la câmpie la munte, în păduri și văi ascunse, permitea boierilor să nu declare numărul exact de țărani, să falsifice continuu valoarea producției și totodată să nu poată fi determinat numărul exact al populației supuse taxării”, notează A.M. Stoenescu în volumul Istoria Olteniei ( Editura Rao, 2011)
    De aici provine si cuvantul de fraier, pentru ca in imperiu, perceptorul de taxe se numea fraiher, iar oltenii deseori il amageau pe “fraiher” sa plece, spunand ca a plecat “ca fraieru”.
    Da, au existat abuzuri ale administratiei austriece, insa culmea abuzului l-a exercitat administratia romaneasca – marii si micii boieri prin marirea numarului zilelor de claca si a dijmelor – cum rezultă din raportul Directorului General Virmond (1721).
    In ciuda acestor derapaje ale boierimii locale, administratia austriaca a generat repopulare satelor abandonate dupa incursiunile otomane (201 din totalul de 977 cat consemnau analele vremii), reforma fiscala, intensificarea productie agricole si a exportului, comertul liber si instituirea pretului pietei.
    Deci, daca a existat ceva cu adevarat sinistru in timpul administratiei austriace in Oltenia, pai aia a fost exploatarea tăranului roman de către boierul roman. Si abia de aici au inceput revoltele.
    Oltenia a fost singura provincie cedata de buna voie (si destul de rapid, dupa numai 20 de ani) de Imperiul habsburgic, dupa ce s-au lamurit cam cate parale fac oltenii.
    Un raport inaintat la Viena de catre guvernatorul Olteniei, Imparatului preciza: “Provincie neguvernabila! Trebuie abandonata imediat!”
    Aceasta a fost sansa ca Oltenia sa devina civilizata . Vedem ca tinuturile, tarile aflate candva sub ocupatie austriaca sunt mai civilizate( Croatia, Polonia, Balticii, Ungaria, Cehia, Slovacia).
    Austriecii nu au putut sa-i “ingenuncheze” pe olteni ; nu au reusit sa-i civilizeze, dupa cum nici UE nu ne poate civiliza . Suntem analfabeti social in marea majoritate, atipici si inadaptabili .

    „Istoria isi bate joc de cei ce nu o cunosc, repetandu-se”, Nicolae Iorga, iar imperiile, imparatii nu uita , nu iarta si nu repeta aceeasi greseala!

  • eu

    Ce este de fapt civilizatia? Si cine vor sa fie sclavii ei?
    Noi, nu.
    Traiasca Oltenia!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *