Periferia a intrat în Parlament. Prea târziu pentru a radicaliza Germania

După Olanda şi Franţa, acum şi Germania şi-a dat testul de democraţie, cu o mică excepţie care, pe viitor, ar putea deveni periculoasă sau se va estompa, asta depinzând de mai mulţi factori, cu precădere externi.

Ce înseamnă 13,5%? Pentru unii, înseamnă mult scorul obţinut de AfD; pentru mine, stând şi reflectând ulterior exit-poll-ului, înseamnă fix gradul de nemulţumire a poporului german cu privire la fenomenul imigraţiei. Un scor extrem de mic faţă de cei peste 50% britanici care au votat referendumul sau faţă de cele 30 de procente ale francezilor care au mers cu Le Pen.

Altfel spus, după cutremurul imigraţionist care a aruncat Europa în aer, doar vreo 14% dintre germani au contestat politica „open space” a lui Merkel – un grad de maturitate peste englezii lui Nigel Farage sau peste francezii fanatici.

În schimb, cine se aştepta ca AfD să nu obţină un scor de acces în parlament era supus unui idealism apriori, pentru că nu avea cum să nu lase reziduuri, chiar în Germania, fenomenul care a aprins spiritele în Europa în ultimii 3 ani.

Da, dacă ar fi fost alegeri în Germania acum 1 an sau chiar 2, când până şi Facebook-ul românesc era inflamat la maximum, scorul AfD ar fi fost cu mult mai mare. Dar azi, acest scor modest, dacă privim la referendumul britanic, spune că emoţia cauzată de valul de refugiaţi s-a stins.

Europa este un sistem vast, autoreglant, care îşi revine după şocurile tabloide. Germania închide astfel cercul „tabloid”, readucând establishment-ul în parametri, evident, oarecum schimbat faţă de acum 3 ani, dar în aceeaşi matrice, cea a unei Europe mature, care îşi cicatrizează rănile prin democraţie, dar una la rece, şi nu la cald, cum a făcut-o Cameron.

Periferia germană a intrat în parlament, prea târziu însă, iar dacă fenomenul imigraţionist va trece pe paginile 2-3 şi 4 ale ziarelor, AfD se va stinge de la sine, dacă nu va găsi un alt stimulent sau o nouă provocare pentru a se revendica drept salvatori ai germanilor.

Plastic vorbind, sistemul, care a fost perturbat zdravăn timp de 2 ani, şi-a revenit, adică o cameră care a fost aprig haotizată, o entropie de primă pagină prin votul din 24 septembrie, s-a calmat, uşile s-au închis, reparaţiile au fost făcute, dar au rămas câteva resturi, de 13,5%, în cala vaporului, un balast care va fi treptat anulat.

Europa nu mai este nici în anii ’30, nici în războiul rece, establishment-ul are rădăcini adânc înfipte şi, după orice Irma sociologică, ne dăm seama că instituţiile fundamentale rezistă. Nu e absurd, anul ăsta da, se vedea că Merkel are şanse pentru un nou mandat, dar, în urmă cu un an şi jumătate, Angelei i se cânta prohodul politic.

Europa pleacă la drum din nou, mult mai bine consolidată, cu două repere – Franţa şi Germania – şi cu mai mulţi piloni în Olanda, Austria, Italia, Spania, state care, deşi s-au confruntat cu un val de atentate teroriste, atunci când a fost momentul de a face opţiuni, au strâns din dinţi şi au devenit cerebrale. (Scena când tatăl copilului ucis în Barcelona îl îmbrăţişează pe imamul din zonă este determinantă pentru a crede că sistemul bazat pe open society, pe multiculturalitate, pe maturitate, pe political corectness va triumfa.)

Suntem după 2000 de ani de războaie europene, revoluţii sângeroase, ghilotinări, inchiziţii, genocide, lagăre, dictaturi feroce şi alte abisuri ale non-umanităţii. E suficient, se pare, spune votul majorităţii europene.

Bun, admit că poate mă înşel. Unii ar vedea rezultatul AfD în cheie opusă, certificând faptul că scorul de 13,5% este doar începutul unei noi revoluţii de secesiune europeană.

Dar oare poate fi învins globalismul, stau şi mă întreb acum, printr-o divizare absolută şi voluntară a lumii? Eu spun că nu.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *