De la păstorul de capre din Stroeşti, la omul care a marcat un secol în muzica românească

În Deepresiunea Horezului, se construieşte efectiv un frumos nod de relaxare, o comună  ascunsă de mesteceni, una care încet se identifică cu un mic pol regional, punct de intersecţii pe Subcarpatica, drum care leagă Oltenia de jos cu Oltenia de sub Munte.

Stroeşti, localitatea de unde se pleacă spre Horezu, spre Mateeşti, spre Cernişoara, spre Copăceni, paleta de culoare a Văii Cernei, localitatea unde cireşii dau cele mai mari fructe din tot judeţul, unde sunt cele mai multe firme de construcţii nou înfiinţate, unde sfatul de dimineaţă al bătrânilor din centrul civic decide  drumul de viitor al comunei.

Pentru că, tăiată abrupt de râul Cerna, exact acolo unde Subcarpaţii moi se plimbă de la vârf la poale, aici, cineva, poate primul Creator de vieţi omeneşti, a dat sufletului un loc de relaxare.

Când intri în Stroeşti, te surprinde cochetăria străzilor, cu flori mari, roşii, de vară, cu mesteceni princiari, dar cel mai mult te uimeşte cum dealurile care, de departe, păreau ca zidurile de înalte, de la jumătate în jos au pus terase, pe unde se cocoaţă, ca o turmă de mioare, casele de munte, cu etaj şi cu multă vie şi cu oameni frumoşi la suflet.

Aici, însă, în anul 1914, în satul Pojogi, trebuie căutate rădăcinile corului Madrigal sau istoria unui secol de muzică, a omului care a înnobilat cultura românească şi nu numai

Victor, fiu de ţărani, crescut pe lângă boierii Preoţescu, din neamul Giulenilor era păstorul turmei de capre şi oi ale boierilor, coleg de şcoală primară chiar cu tânărul Preoţescu. Numai că Victor, băiatul uscăţiv, cu un codru de pâine în mână iubea cartea, spre deosebire de colegul său înstărit. Cu toate astea cei doi erau prieteni şi temele juniorului le făcea Victor. În clasa a IV-a, Victor este recomandat de preotul satului să meargă mai departe spre şcolile de la oraş, numai că familia nu avea atâtea resurse. Pune ochii pe el, mai târziu, o familie de boieri de la Râmnnic, prietenă că Preoţescu şi astfel, tânărul Victor talentat la muzică dar şi un elev conştiincios urmează Seminarul Teologic (1927- 1935) din Râmnicu Vâlcea. Giuleanu se înscrie la Conservator, pe care îl absolvă în 1941. Nu are timp să predea pentru că pleacă pe front de unde revine cu gradul de căpitan.

Nu se opreşte cu studiile universitare aici, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti (1949-1953); Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti (1946). A obţinut doctoratul în muzicologie la Conservatorul din Cluj (1976). A activat ca profesor de muzică la liceele „Gheorghe Lazăr” (1946-1947) şi „Matei Basarab” (1947-1949),ambele din Bucureşti. A devenit apoi asistent universitar la catedra de muzică a Facultăţii Muncitoreşti de pe lângă Universitatea din Bucureşti (1949-1954), după care activează la disciplina „Teoria muzicii şi solfegiu” de la Conservatorul din Bucureşti, azi Universitatea de Muzică, parcurgând aici toate treptele ierarhiei didactice universitare precum: asistent, lector, conferenţiar, profesor universitar atestat prin hotărârea Comisiei Superioare de Diplome a Ministerului Învăţământului din 14 februarie 1967.

În paralel a îndeplinit, pe treptele ierarhiei conducerii academice,următoarele funcţii: şeful catedrei de teoria muzicii, dirijat, pedagogic (1972-1985); decanul Facultăţii de compoziţie, dirijat, profesor de muzică (1960-1962); rectorul Conservatorului „Ciprian Porumbescu” timp de un deceniu (1962-1972) prin alegere de către Senatul universitar; între anii 1956-1957, a deţinut şi funcţia de director onorific al Liceului de Muzică nr. 1 („Dinu Lipatti”) din Bucureşti.

Ca rector, timp de un deceniu (1961-1972) a adus Conservatorul la o afirmare şi înflorire fără precedent care vor conferi învăţământului superior muzical bucureştean un mare prestigiu pe plan naţional şi internaţional, devenind invidiat prin rezultatele sale, până şi de cele mai renumite institute similare din străinătate.

Printre cele mai importante realizări se menţionează: o concepţie modernă, în formă şi conţinut, a procesului de învăţământ (planuri şi programe la nivel contemporan); încadrarea cu profesori de elită a majorităţii disciplinelor teoretice şi practice, în fapt, cu personalităţi de prim rang din domeniul compoziţiei, muzicologiei, pedagogiei, artei interpretării muzicale etc.; sporirea cu fiecare an a locurilor la intrarea în Conservator ajungându-se în anul 1971 la un număr de 1.375 studenţi; promovarea talentelor reale din rândul studenţilor şi afirmarea lor artistică pe plan naţional şi internaţional, drept care studenţii Conservatorului au obţinut numeroase premii la Concursul naţional „George Enescu” şi la alte concursuri internaţionale din Europa şi America; asigurarea unei baze materiale adecvate începând cu construirea unui nou local de învăţământ cu patru etaje (pe lângă cel vechi) în care va funcţiona şi sala de concert „George Enescu”; au fost de asemenea asigurate instalaţii tehnice de înregistrare şi difuzare muzicala pentru fiecare sală de curs, apoi a luat fiinţă laboratorul de muzică electronică şi cel de cineficare, precum şi cabinetul pedagogic, o litografie proprie, cabinetul de foniatrie, muzeul cu documente inedite pregătind sărbătorirea a 100 de ani de la înfiinţarea Conservatorului în 1864 prin decretul domnitorului Alexandru Ion Cuza.

De mare utilitate şi efect profesional studenţesc a fost activitatea artistică în cele două studiouri: studioul de operă dotat cu toate cele necesare: orchestră şi cor propriu, personal de scenă, pictori scenografi etc., în spectacole săptămânale; sala de concerte „George Enescu” pentru programe de muzică de cameră şi simfonică interpretate de studenţi. Au fost înfiinţate şi activate formaţii artistice superioare care să afirme Conservatorul în contextul naţional şi internaţional, precum: orchestra mare a Conservatorului (cu 70 instrumentişti salariaţi); corul de studio pentru practica dirijorală a studenţilor şi a montării spectacolelor de operă (cu membri salariaţi); orchestra şi corul mare alcătuite din studenţi ai diferiţilor ani de studii; orchestră mică numită „Camerata” alcătuit din studenţi ce s-au afirmat cu succese deosebite atât în ţară cât şi în străinătate; corul de cameră „Madrigal” care a luat fiinţă în Conservator la propunerea sa şi aprobarea de către Ministerul Învăţământului (cu membri salariaţi şi studenţi) şi nu în altă parte cum, în mod eronat, a consemnat în lucrarea sa monografică Iosif Sava, ceea ce pot confirma toţi vechii „madrigalişti” aflaţi azi la pensie; corul studenţesc „Gaudeamus” folosit şi la mişcarea scenică cerută de operele programate săptămânal; cvartetul de coarde „Academics” (primul cvartet românesc salariat); circa 60 de formaţii instrumentale de cameră alcătuite din studenţii facultăţii de specialitate.

Cu o asemenea organizare, dotare şi activitate artistică atât de complexă nu este de mirare ca, în perioada celor 10 ani, Conservatorul de Muzică din Bucureşti a fost vizitat şi apreciat, în mod deosebit, de mari personalităţi artistice şi didactice de specialitate din toata lumea, precum: Yehudi Menuhin, Aram Haciaturian, Dmitri Kabalevschi, Leopold Stokovski, David Oistrah, Dimitri Rostropovici, Leonid Kogsn, Al. Ostrovski, Gunter Bialas, Henry Gagnebin, Andre Marescotti, Virgilio Mortari, Hans Sittner – rectorul Academiei de Muzica din Viena- Jacques Chailley, Nadia Boulanger, Andre Ameller – rectorul Conservatorului din Dijon (Franţa), John Lewis, Peter Menin – rectorul Academiei de Muzica „Giuillard” din New York, Caspar Cassado, Camille Schmitt – rectorul Conservatorului din Bruxelles, Marc Pincherle, Isak Stern, Fritz Mahler, George Aurie, Ionel Ferlea, Sergiu Celibidache – ambii români, activând ca dirijori renumiţi în străinătate etc. Pe lângă asemenea figuri ilustre de muzicieni, Conservatorul a fost vizitat şi apreciat şi de către personalităţi din alte domenii de activitate printre care Margareth Tatcher, prim-ministru al Angliei şi Vittorio de Sica un renumit regizor italian.

Şi nu doar atât, Victor Giuleanu, micul păstor de capre de moşia boierilor Preoţescu din Pojogii Stroeştiului a marcat un secol de cultură românească şi se alătură marilor personalităţi vâlcene care au pus România pe harta lumii.

Liviu POPESCU

 

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *