Dealul Malului: De la cătunul de acum 40 de ani la noul Beverly Hills al Râmnicului de Vâlcea

În anii ’80 era un sat. Un sat oarecare, un cătun aruncat pe dealurile nordice ale Râmnicului, un sat agăţat departe, până sus, la marginea de dealuri a Vlădeştiului.

Cătunul se numea Dealul Malului şi a fost aici de când lumea. Cu numele ţinea oficial de oraş, în rest, în realitate, arăta mai dezastruos decât orice sat din România. Cu uliţe pline cu noroi, care se duceau, se învârteau pe malul pârâului Cetăţuia.

Acolo îşi duceau viaţa vreo 70 de familii. Majoritatea, familii nevoiaşe, care aveau câte o căsuţă strecurată în pădure, cu mulţi copii însă. O familie avea 10 sufleţele, din câte îmi amintesc eu… De acolo e şi Ionică, ăla care umblă şi doarme cu câinii pe la Casa Ştiinţei, în Ostroveni.

Ştiu asta, pentru că, mulţi ani, mama a lucrat la mica alimentară din casa veche aflată la marginea oraşului, după Liceul Energetic. Drumul până la Cetăţuie mi se părea unul lung, mai ales că, în acea vreme, strada Republicii era plină de case, iar Energeticul era hăt, departe, printre case vechi, după Salcie.

Dar noi, copiii, mergeam pe Cetă. Acolo, la biserică. Ne făceam tot felul de cazemate în dealul calcaros, plin de Tix pentru spălat vase.

De fapt, tot cătunul lua tix de vase de acolo, de sub Cetăţuia. Panorama din poiana bisericii era un paradis. Acolo se venea duminica la iarbă verde, cu Gloria, cu Fotbal Minut cu Minut. Cu o minge de 35. Sau iarna, la zăpadă, la săniuş.

„Uite, aia e vila lui Ceauşescu”, se vedea acoperişul vilei de protocol din meri. Ironic, la nici 500 de metri de cel mai amărât cătun al Râmnicului. Cătunul Dealul Malului, de unde veneau localnicii cu cartele la mama, la Alimentara, să ia pâine şi restul – ulei, făină, zahăr, ce mai era pe cartelă. Şi înjurau la comunişti.

Dar era atât de altfel… Pe potecile de acolo se vedeau casele mici, cu găini şi porci, se auzea câte un păun, o bibilică sau un câine supărat pe izolarea la care era supus cătunul. Noi eram ştrengarii în pantaloni scurţi, cu arcuri şi prăştii, mergeam până departe în meri.

Am trecut ieri prin Dealul Malului. Auzisem ceva, dar parcă nu-mi venea să cred. Da, pe drept poartă numele de Beverly Hills. Este de departe cel mai select cartier al Râmnicului. Case frumoase, am văzut chiar şi un conac uriaş, pe culmea dealului. Case care mai de care mai arătoase, după noile arhitecturi, străzi asfaltate, mult verde. Cel puţin 100 de astfel de vile noi pot fi admirate în petece de pădure. Iar strada principală urcă. Trece de culmea Râmnicului. Grădini pline de vegetaţie, oţetari, arţari roşii, trandafiri, este zona zero a oraşului, am putea spune.

Doar nucii bătrâni, rămaşi de pe vremea cătunului, mai ştiu povestea de altă dată a celor 70 de familii. Unde or fi? Probabil că mulţi au murit de atunci, copiii lor şi-au ridicate alte case sau au vândut, şi noii capitalişti ai României de după ’90 au schimbat cu totul această parte de Râmnic.

Chiar şi drumul care urcă în poiana bisericii are asfalt. Pe vremea copilăriei mele era un drum de pământ plin de ravene.. .Mergeam să văd mâţişorii de salcie primăvara şi pinii bisericii.

Noul cartier se extinde. Mai sunt doar 500 de metri şi ajunge în Vlădeşti. Deja se construieşte chiar pe culmea dintre cele două localităţi. Primăria Vlădeştiului lucrează în aceste zile la drumul de legătură. Probabil că asfaltul va uni într-un an aceste două zone. Asta e, timpul curge în sensul său. Copilăria mea frumoasă petrecută hoinar prin dealurile Cetăţuii se confruntă acum cu priveliştea cartierului select al zilei de azi.

Cum era mai bine? Cu tixul de vase sau cu Beverly Hills-ul de azi? Totul depinde de oameni. Dacă cei care vin aici şi extind oraşul spre nord-vest vor respecta natura care a ocrotit, atâţia ani, micul cătun al Dealului Malului, atunci poate că e bine şi aşa.

Timpul economic a triumfat în faţa timpului copilăriei mele.

Râmnicu Vâlcea este un oraş care creşte şi îşi împinge limitele teritoriale spre vecini, pândind flămând la dealurile pierdute ale Vlădeştiului, Mihăeştiului, Runcului, Dăeştiului, înghiţind cătunele copilăriei din noi…

Dar să ne lase nucii, nucii ăia vechi, povestitorii frumosului din poveştile cu pantaloni scurţi, cu arcul din alun şi cu tixul de spălat vase, din vechile cazemate ale Cetăţuii…

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *