Ce mică e Vacanţa Mare şi ce dor mi-a fost de ea…, deşi fără tabletă şi „cartoon”

Şi a venit vacanţa! Aia de vară, aia pe care o aşteptam din martie. Când, la finalul caietului, unul oarecare, aveam scris calendarul şi tăiam, zilnic, totul până în vară. Pe vremea aia şi sâmbetele erau de şcoală.

Vacanţa de vară se simţea încă de la începutul lui iunie, odată cu căldura şi cu încheiatul mediilor. Şi noi voiam vacanţa, şi profesorii, toţi o visam, o veneram. Era pe aproape, auzeam deja apele Luncavăţului, cel mai mare râu din copilăria mea, freamătul pădurilor, cântecul greierilor, vrăbiile din curte, pe Ursei abia aşteptam să-l revăd.

Blocul deja mă obosea, nu mai avea farmec nici „obligatea” aia la perete, nici „flori, fete, filme…”, nimic, nici elasticul şi nici şotronul. Terenul de tenis de la mine de la Popeşti, desenat cu cărămidă pe asfaltul pe unde trecea o maşină pe oră, făcea cât toate şotroanele la un loc.

A venit vacanţa!! Nu venea sâmbăta, era vinerea. Era bucurie de biserică, de mântuire. Era spectacolul absolut al fericirii. Ştiam că vin toţi nepoţii de peste râuri şi judeţe.

Toţi aveam o singură Romă: Popeşti de Vâlcea. Autogara era plină. Plină de acele autobuze galbene, pe care le voi iubi toată viaţa, alea care scârţâiau din toate arcurile, alea pe care scria IRTA.

Alea cu plase deasupra, unde navetiştii îşi puneau trăiştile cu cumpărăturile de la oraş. Cu multe bunici cu basmale. Doamne, ce univers infinit era acolo, în autogara 1 Mai! Runcu, Valea Babei, Laloşu, Mariţa… şi acum parcă aud vocea impiegatului care anunţa şi peronul. Nume care păreau constelaţii de departe. Pe la mine pe la Popeşti treceau multe rate. Mamaie scotea portofelul din sân şi lua bilete. De 11 lei. Ea mă ducea în paradis.

Emoţia îmi suia inima în gât. Pentru că mă înghesuiam acolo printre bătrâni, nepoţi şi bătrâne. Prindeam loc în spate, printre saci cu boabe, coşuri şi alte minuni. Se auzea cum se trânteşte uşa de la bagaje şi gata! Autobuzul dădea cu spatele, făcea un tur de autogară şi plecam. Cred că aveam lacrimi de bucurie. Începeau trei luni. Trei luni infinite. De la Slăviteşti deja eram transfigurat de atâta fericire. Normal că opream la Curtea, cu strigătul de rigoare: „Şi la spate!”. Unde se deschidea uşa şi ieşeam, păşind pe Marte…

Ursei se bucura, găinile păreau intrigate de acest copil care intra pe poartă, printre muşeţel.  Curcanii roşii la mărgele fluierau, raţele albe râdeau… Nu stăteam decât 5 minute în casă. Acolo, în odaia a bună. Unde mă aştepta Tincuţa, mâţa mea tigrată, care imediat dădea în tors. Eram deja la poartă. Să caut colegii de joacă. Marius, Mihai, Nicuşor şi toţi zbanghiii Popeştiului. Puneam ţara la cale şi câte  aveam de făcut!! Aveam şi o iubită. Dar ea nu ştia… Nu a ştiut, de fapt, niciodată, nici când s-a făcut croitoreasă.

Şi începeam: de la undiţele cu mulinetă (nu mai erau cele cu 2 cuie îndoite), la tabla de fotbal cu cuie, la mingea de fotbal, arcul cu săgeţi, plasa din perdea de peşte, ţurca, „ţările”, „moşul cu chiloţi de tablă” – era una din porecle… Eu povesteam ce făcusem timp de-un an, ei, la fel… Apoi, Kems, Şepticul, Macao, Popa Prostu’, Trombon, banca de joacă, banca cu de toate…

Terenul de fotbal cu 2 porţi: aici, din măr în gardul lui doda Nica, dincoace, din prun în gardul lui nea Gică. Vaci, scosul cartofilor la CAP, covercile din baloţi de paie. Curcile pe mirişte, găinile la poartă. Ursei, cu noi în pădure după lemne.

Plecatul după mure, sus, pe deal, până la Crucea Lenii, cu cana în faţă. Căruţul după surcele. Iar serile…. Vai, Doamne, serile…

Serile răcoroase de vară, cu sunet de greieri, de răcănei, cu poveşti de groază. Aaa, televizor? Avea nea Petrică, acolo vedeam Norii Negri, Omul din Atlantis, Racheta Albă. Bunica avea un radio Duo, care mergea perfect pe Vocea Americii.

Iar cu plasa după peşte mergeam pe Luncavăţ, de la sere, de la Şirineasa, până la Râpă, la deal. De veneam seara cu traista plină de mrene, albituri, nisiparniţe, cărăşei, cleni, moleţi… Şi îi împărţeam frăţeşte, iar cele mici pentru pisoi. Pentru că, între timp, Tincuţa fătase.

Trei luni de aur, trei luni pe care nu o să le mai am în veci, dar le păstrez mai ceva ca pe o comoară care arde. Arde în suflet, în ochi, dincolo de lumea asta de azi. Sunt cele trei luni care au pus cărămida omului din mine. De la Pârcioaica, Matca, Cărămizi, Firijba şi toate dealurile pe care nu le mai reţin acum. Au, am uitat toiurile – erau acele bulboace pe care le făcea Luncavăţul, adâncituri în albie, unde uneori apa trecea de cap. Acolo eram toţi copiii satului. Eram recordmen la stat cu capul „sub apă”.

Şi poştarul care aducea Scânteia. Şi furatul merelor din Trăistari, şi nopţile cu lună plină, şi atât.

Şi coşmarul de 1 septembrie, când mi se lua totul… Aşa cum timpul a desfiinţat acest paradis.

Nu mai e… Nici Tincuţa de demult, nici Ursei, nici bunica, nici casele, nici jumătate din bătrânii satului. De acum, eu sunt cel „bătrânit”.

Restul sunt acolo unde se duceau şi alţii pe vremuri. La Cotoşmanu, sub cruci. Dar acolo sunt doar de formă, realitatea lor este la mine în suflet. Şi ea va curge atât timp cât cel mai mare râu din lume, Luncavăţul, va curge pe acest pământ!

Liviu POPESCU