Luntraşii de pe Olt, o poveste din copilăria lui Doru

Știe toată lumea ce-i aia o luntre , adică acea ambarcațiune cu fundul plat ca să poată pluti în apele mai puțin adânci . Pe vremea aceea să tot fi fost undeva la începutul anilor ”60 din secolul trecut, ce-mi place să spun deja secolul trecut , ba mai mult să-mi amintesc întâmplări de la jumătatea lui sau pe aproape !

Deci cum spuneam pe malul Oltului că despre el este vorba se găseau aceste luntrii , negre de la smoala cu care erau , acum știu cuvântul , călăfătuite , adică smolite scândurile din care erau făcute să reziste la apă . Malul Oltului pe partea noastră a Călimanilor , cum multora ne place să ne numim era jos aproape de nivelul apei care curge strecurându-se printre o mulțime de pietre mai mari sau mai mici . Era acele pietre ori lucioase din cauza apei , ori pline de mătasea broaștei , oricum erau extrem de alunecoase și asta făceau foarte dificilă intrarea în apă . Pe partea cealaltă spre Jiblea malul se ridica înalt , arătând rânduri de lut argilos sau straturi de crupă , asta până la locul unde Oltul primea dinspre Jiblea apa pârâului Coisca , iar dinspre Călimănești apa Văii Jiblei .

Zi de vară și doi copii unul mai răsărit ca celălalt , eu și Nelu ..Nelu a lui Buca , un vecin de pe strada mea cu care îmi făceam veacul la mai toate bâzdâgănile noastre de copii foarte cuminți !

Nelu era cu an an mai mare ca mine așa că îl recunoșteam de deschizător de drum pentru mai tot ce aveam noi de lucru în timpul acela lung pe vremea aceea , nu tu televizor , nu tu radio . din lună-n paște în câte o duminică un film la cinema unde era nea Gică Crețu mare șef, deci hai să mergem la Olt , și am fost !
Am luat-o prin vale , lipa , lipa ca gâștele vecinei Ana lui Mitroi și am ajuns în stufărișul de răchită din marinea apei Oltului .
Aici vezi nevoie mare hai să ne jucăm ca marinarii , mai ales că am găsit o luntre care nu prea avea funia cu care era legată la mal prea serios legată . Smucirăm noi de funie și se dezlegă , după care ca un făcut se desprinse luntrea dintre pietrele unde era legată și începu să plutească ușurel spre Săndești , așa-i zicea locului unde cele două pârâuri se vărsau în Olt .La început a fost frumos cum ne legăna apele din ce în ce mai învolburate , dar ce să vezi de unde știință de a mai aduce luntrea la mal , de unde putere , așa că începurăm și eu și Nelu să ne punem pe-un plâns cu sughițuri .

Dar vedeți care va să zică , când este să ai noroc ai , pe mal undeva înainte de a intra luntrea nostră într-o zonă cu praguri și bolovani care dădea drept în roată la Mămularu , un fel de vâltoare unde mulți curajoși sau nenorocoși și-au terminat zilele mai devreme de cât ar fi trebuit , deci norocul nostru se numi Fani , un pescar înrăit din copilărie dar cu ceva ani mai mulți decât mine și Nelu . Așa că atunci când văzu luntrea fără echipajul normal a sărit în apele Oltului deja învolburate care ne zgâlțâiau serios , din câteva mișcări ajunse luntrea și pe noi , și ….și am ajuns la mal teferi și …urmarea poate altă dată …dar nu mi-a mai trebuit să mă urc în luntre decât forțat !

……Făceam asta la Căciulata sau la Bivolari când plecam să urcăm pe munte pe la Nucețel !

Din ciclul prostioarelor copilărești ale lui DORU OLĂNESCU …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *