Vocaţia europeană a României, deasupra Ungariei, Poloniei sau Cehiei

Exemplul civic pe care România l-a demonstrat în doar o săptămână va trebui să fie înscris undeva în istorie. O istorie care va consemna clar faptul că parcursul european al acestui stat, început în 1859 şi punctat decisiv în 1918, în 1916, în 1989 şi 2007, a construit un alt tip de ADN. Un ADN care face, astfel, din naţiunea română, una de geniu, una care se ridică net peste confraţii noştri – ne referim la „răsfăţaţii Occidentului”: Ungaria, Polonia sau Cehia.

În Ungaria lui Viktor Orban, societatea civilă, tributară unor refulări istorice, nu a mizat pe o menţinere a establishmentului european, ci, doar cu o relativă indignare, a acceptat parcursul autoritar al liderului. Văzut ca un personaj providenţial, care să le îndulcească nemulţumirile istoriei, lui Orban i-a fost permis, de către socitetatea civilă, să ia măsuri de-a dreptul groteşti pentru un stat de drept – naţionalizări de bănci, de companii private, abuzuri în mass-media privată. Prevalându-se de idei ca „demnitate naţională sau recâştigarea imperiului moral al maghiarimii”, Orban a călărit statul de drept şi a Kremlinizat Budapesta. Societatea civilă maghiară nu a ridicat un deget, ci doar firave proteste, pentru a nu cădea în definiţia de „duşmani ai poporului sfânt maghiar”. Azi, Ungaria, cândva copilul răsfăţat al Occidentului, este un stat incert ca structură europeană, care duce mai degrabă spre moscovism decât spre Bruxelles.

Polonia, întocmai Ungariei, a fost avantajată, mai bine de 20 de ani, de politici occidentale, ajutată să parcurgă altfel tranziţia spre capitalism. Numai că tradiţionalismul lor, mergând pe o combinaţie slavo-catolică absolută, a dus la exacerbarea unor naţionalisme  care au izbucnit ucigător în ultimii ani. A dus la acapararea, de către puterea de la Varşovia, a tuturor instituţiilor statului, la o secesiune a ideilor de Uniunea Europeană. Sub stindardul secesiunii, au desfiinţat, prin lege, Curtea Constituţională, au preluat justiţia şi au reevaluat relaţia cu Putin, redefinit ca frecventabil. Societatea civilă polonă s-a trezit târziu, iar lupta lor în favoarea establishmentului occidental sună mai degrabă a hărţuire decât a presiune. Civismul polon, cândva uriaş (Solidaritatea anilor ’80), abia se reînnoadă.

Cehia lui Milos Zeman este o Ungarie în devenire. Sub argumentaţia islamismului, puterea de la Praga s-a rupt de preceptele Bruxelles.

În fine, la ce se poate ajunge prin  regimuri autoritariste? La corupţie, la oligarhizare, la prăbuşirea naţiunilor în clişee şi misticism politic, total nesănătoase pentru o societate şi care anulează valorile morale de funcţionare.

România nu este aşa. Marginalizat ani buni de corul european din cauza ruperii convulsive de sfera sovietică postdecembristă, Bucureştiul a fost considerat un fel de Orient înapoiat, aşezat la masa celor bogaţi. Şi a fost bine, poate că, sub această condamnare de jure, naţiunea română, neţinută în braţe, neprimind cadouri, neajutată necondiţionat de restul lumii, s-a descurcat de una singură. A ales singură o direcţie de emancipare şi, răspunzând chemării ADN, am ales establishmentul european. Mă refer la societatea civilă, nu la clasa politică. Aici este clivajul: clasa politică a rămas încremenită încă în tradiţiile feudal-medievale, iar restul naţiunii s-a emancipat. A fost binevenit faptul că nu ne-a ţinut nimeni în braţe, am fost copilul vitreg al Europei de Est, dar tocmai asta ne-a ajutat. Uite, derapajul cabinetului „Dragnea”, oribil ca idee, dar cu mult sub excesele maghiare, polone sau cehe, a fost sancţionat de o Românie europeană, pe care puţini şi-o imaginau ca prezentă şi vie.  O Românie care nu trăieşte din pomeni, din şmecherii, din fofârlici, din mită, corupţie… O Românie de excepţie, necaptivă unor mituri precum vecinii noştri mai apuseni.

Nu suntem singurii, aceeaşi dezvoltare pare că au o şi bulgarii, o naţiune la fel de marginalizată de Occident în 28 de ani de tranziţie, dar care are, bănuiesc, un simţ civic la fel de predominant precum în România.

Aceasta a fost, de fapt, cauza pentru care Revoluţia de Catifea a României a învins în aceste cinci zile. Germenele născut în 13-15 iunie 1990 a dat în pârg şi s-a universalizat, ajungând chiar şi în Alexandria lui Dragnea.

Liviu POPESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *