În a doua zi de Crăciun, Dumnezeu m-a lăsat orfan de copilărie

Nu am cum să descriu în cuvinte, e mult prea multă substanţă dincolo de litere, de tristeţe şi de împăcare. Este povestea celui mai frumos deceniu de viaţă, metafizic vorbind, dăruit cu nesaţ celor mai frumoşi copii născuţi prin anii ’70 şi evoluaţi în anii ’80 în satele României ceauşiste, dar splendide ca vieţuire.

M-am născut direct în copilărie, cu un Grivei mare, ciobănesc, care mă târa prin toată curtea, de cădeam fie prin muşuroaie de furnici roşii, fie prin găinaţuri de găini, raţe şi alte orătănii. M-am născut cu flori de salcâm în curte, cu corcoduşi roşi şi albi, cu tufănici, cu raţe care râdeau cu voce tare, cu cocoşi pitici, cu pisici tărcate şi negre.

Cu o rată de navetă, care mă ducea în debut de vacanţă şi mă aducea terminat de plâns, ca pe un catafalc, la final de vacanţă, printre blocurile gri ale Râmnicului.

Am zbenguit pe toate dealurile Popeştiului, de la Cărămizi şi până pe Matcă, ştiam toate hoagele, care aveau, pentru mine, nume mistice – Pârcioaica, Brătăşanca, Firijba. Ştiam unde sunt alunii, unde cresc murele, unde e coada-şoricelului sau unde se pot face cele mai frumoase bâte de arc, din sânger. Prima trotinetă a fost un băţ, cu un cui şi o conservă găurită, primul tren de jucărie era un lanţ, primele garaje pentru maşinuţele de tablă se făceau în dâmb. Prima pâine, la mine, s-a numit mămăliga, iar turta pe cârpător era o delicatesă. Laptele cu mămăligă era divin, iar peştii de pe Luncavăţ, mici cât un deget, erau rechini gustoşi, daţi prin mălai.

Primele socializări au fost la CAP, la scos de cartofi, la ceapă, la fasole. Cu babele din sat. Şi am aflat acolo atâtea prostii pentru mucosul de 10 ani. Am aflat că nu ştiu care e în vorbă cu un băiat, apoi de alta de care cineva şi-a bătut joc… Primele discoteci au fost fedeleşurile. A fost minunat.

Iar prima cultură politică am căpătat-o de la Radio Duo, cu o baterie d-aia mare în spate, care te curenta pe limbă,  unde Vocea Americii era seară de seară, iar, la Gloria 4, Europa Liberă. Aşa am aflat de Solidaritatea, de alegerea lui Gorby, de Masa Rotundă sau Tien Amen. Acolo, în odaia cea bună, unde aveam un cufăr mare, macaturi pe perete, iar contorul bâzâia tare toată noaptea. Odaia cu burlane de sobă.

Vai, dar vara dormeam cu bunica afară, în pat, sub stele şi în decor de greieri. Era paradisul vieţii mele. O copilărie unică, irepetabilă, dar eternă. Revoluţia m-a prins tot acolo, învăţând apoi să sap porumbii de pe pământul dat de Iliescu în ’90. Ştiam şi prăşitul, şi copăitul. Dar au apărut discotecile, primele iubiri, primele priviri cu dor. Şi timpul s-a disjuns. Lumea s-a schimbat, un lucru se petrecea constant, bunica, steaua mea călăuzitoare a acestei minunăţii, îmbătrânea.

Am avut un şoc când anul ăsta nu am mai recunoscut-o. La 90 de ani, era prea bătrână faţă de femeia care mă căuta cu nuiaua seara, pe malul Luncavăţului, care îmi gătea acei cartofi prăjiţi, dar nu aşa de arşi, ci un pic cruzi. M-am cutremurat.

Şi, în a doua zi de Crăciun, în acest an, după ce am bătătorit zăpada magică, Dumnezeu m-a lăsat orfan de copilărie. Mi-a luat bunica. Eu ce fac acum…?

Liviu POPESCU

 

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *