Satul monahal din Scundu, satul din mijloc de pădure, unde Dumnezeu trăieşte încă

Scundu, localitatea aşezată pe cea mai frumoasă cărare dintre dealuri, cu primăveri superbe, cu soare ramificat printre case, cu un pârâu care a fost dar pentru oameni şi cu o administraţie care s-a gândit mereu la ceea ce este mai util pentru fiecare locuitor. Acesta este Scundu.

O poveste a devenirii Vâlcii într-un crâmpei frumos de Românie, o za de aur adăugată între cele 89 de localităţi. Este locul unde mestecenii schimbă şoapte la gard cu paltinii din pădure, este locul unde lalelele se pregătesc de retragere şi unde salcâmii fac pregătiri pentru corul din mai.

Scundu2Dar aici mai este o poveste, una care vine din veacuri trecute, din frumosul liturgic al timpului, când omul se iubea mai mult cu Dumnezeirea decât o face azi. Când biserica era sfântă şi când nimeni nu era mai presus de Domnul.

Localitatea Scundu, ca multe altele din bazinul de mijloc al Vâlcii, aparţinea, pe vremuri, Mănăstirilor din Valahia de sub munte.  Asta până la Cuza. La Scundu era un sat sfânt, satul de azi al „popilor”, cum se mai spune, un sat „unde rumânul de rând, atunci când veneau tâlharii, turcii sau invadatorii, îşi lua mica lui agoniseală, biserica de lemn în spate şi se ascundea în desişul pădurii.”

Există note despre buna înţelegere a popimii cu oamenii, despre lipsa dijmei, despre plata muncii făcută aşa cum scrie în Biblie, un sat din care au fost daţi spre învăţătură mulţi preoţi de har. Pentru că se mergea la şcoala de la biserică şi primii dascăli din Scundu care i-au învăţat pe copii să „cetească şi să scrie rânduri” erau de aici, din Popeştii de pe deal.

De aceea, secularizarea averilor mănăstireşti aici nu a reuşit. Oamenii din Popeşti, oameni simpli, dar cu frica lui Dumnezeu şi cu respect pentru scriptură, nu au vrut să le plece preoţii din lumea lor de icoane şi au cerut domniei ca Scundu3satul lor să rămână sat monahal. Şi le-a fost acceptată vrerea.

Acolo, deasupra marelului Scundu, stă ascuns de un petec de cer şi codru frumosul sat monahal al preoţilor. Un sat care a fost sfinţit în repetate rânduri până la marile reforme agrare şi până când regimul de după 1950 l-a secularizat pe stil nou.

Timpurile au trecut… De atunci, cândva a fost şi şcoală, şi cuvântul lui Dumnezeu a fost înlocuit cu Colhozul lui Stalin. Câţiva preoţi din sat au dispărut peste noapte, care la Gherla, care la Aiud, care în… nemurire. Încet, inima scripturilor sfinte s-a stins.

Azi, avem un cătun părăsit, la margine de pădure, unde doar o biserică de lemn mai rezistă sub tăvălugul prezentului. Sub pământ stau moşii, pe pământ cresc murii şi tufele de boji. Câteva familii bătrâne, cu doi bunici, stau şi privesc în zare, cu ochii duşi în orbite. E trist aici, dar se simte poezia veacurilor.  Poezia de atunci când, în cătunul de pe deal, se adunau românii cu carele lor cu icoane, cu grâu şi cu copii, pentru a fugi din calea pierzaniei. Acest cătun le-a Scundu4fost, celor din Scundu, fortăreaţa destinului, o Masadă pe culmi. Azi, cetatea timpului dispare. Sau nu…

Este atât de frumos sus pe deal, la marginea pădurii, încât totul ar putea renaşte, dacă am şti să iubim natura şi să oferim turismului de eleganţă, simţului artistic şi relaxării de familie un loc în cer, pentru că acest sat monahal este exact locul din cer unde putem să trăim până la şi dincolo de… final.

Mihai IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *