Casa Olănescu, cea mai veche casă din Râmnic, se va prăbuşi în urma nesimţirii proprietarilor

„Am fost acolo, am văzut cum arată casa, este un simbol al oraşului, dar nu putem interveni, este o neputinţă şi te afectează asta, când vezi că, acolo, doi proprietari se luptă în instanţă pentru o casă, un conac vâlcean, care, probabil, după ce se va sfârşi procesul, va fi de mult prăbuşit. Repet, suntem neputincioşi în faţa acestui aspect, este chiar o dramă”, spune primarul Gutău.

Fostă stăreţie de schit, ulterior conac boieresc, sediu al comandamentului sovietic, gospodărie agricolă, dispensar medical, azi o ruină în centrul municipiului Râmnicu Vâlcea, casa Olănescu, monument de secol XVIII, strigă după ajutor, fiind necesară suma de 500.000 de euro pentru a fi salvată.

Râmnicu Vâlcea a fost, până în anii ’60, unul dintre cele mai frumoase târguri ale Olteniei de sub munte, prin multitudinea de case boiereşti, prin boema vâlceană, cea care l-a inspirat pe Caragiale, multe dintre schiţele sale Olanescuavând la bază spiritul oraşului de sub poalele Capelei, culminând cu celebra piesă ‘O scrisoare pierdută’.

Viaţa la Râmnicu Vâlcea, în perioada interbelică, era dominată de aristocraţia locală sau bucureşteană care poposea aici zile întregi, înainte sau după o cură cu ape minerale la Govora, Olăneşti sau Călimăneşti. Nu era un centru industrial, dimpotrivă, era un oraş al monoclului, al jobenului, al cabrioletelor, al dramelor şi poveştilor de amor, care mai de care mai romanţată, în lumea boierimii de început de veac XX.

De aceea, poate, autorităţile de după 1947 au insistat să distrugă complet parfumul de epocă al râmnicenilor, aflaţi la intersecţia a trei regiuni – Ardeal, Muntenia şi Oltenia. Râmnicul fusese, doar, primul oraş cu pârtie de bob din ţară! Oraşul număra sub 35.000 de locuitori în 1965, majoritatea oameni ‘erudiţi, cu case frumoase pe Ştirbey Vodă, pe Carol I, pe Mihai Viteazul, pe Bulevardul Mare (actual Tudor Vladimirescu). Aici se făceau cursuri de pian şi se păstra tradiţia lui Five o’Clock’, spune directorul Direcţiei judeţene de Cultură, prof. dr. Florin Epure.

Nu erau multe fabrici, o tăbăcărie naţionalizată, care a aparţinut boierilor Simian, şi câteva ateliere de mobilă. Oraşul nu avea blocuri, dar casele aveau un etaj sau două, case fie la şosea, ca în Ardeal, fie cu o grădină frumoasă în faţă, majoritatea o combinaţie între stilul brâncovenesc al zonei, cel austriac de peste munţi sau cel influenţat de barocul franţuzesc.

Sfârşitul anilor ’60 vine cu industrializarea, în doar 20 de ani oraşul vechi este ras de pe faţa pământului, apar blocurile socialiste, iar în anii ’80 populaţia municipiului deja depăşea 90.000 de locuitori. Totul în urma construcţiei platformei industriale din zona Râureni, acolo unde funcţionează azi agenţii economici, unii cu probleme, alţii mai norocoşi.

Olanescu1Centrul oraşului este complet sistematizat, dar se întâmplă şi minuni. Una se numeşte Casa Olănescu, un rest de clădire a unuia din cele mai frumoase schituri – Inăteşti – de care pomeneşte Mircea cel Bătrân în hrisoavele sale. Schitul se întindea în zona central estică a oraşului, avea mori de apă şi dealurile Petrişorului.

La mijlocul veacului al XIX-lea, schitul se desfiinţează, iar stăreţia, o construcţie în formă de L, este cumpărată de Petre Olănescu, deputat şi prefect de Argeş. Aici va locui familia Olănescu, familie reprezentativă pentru realizările care aveau să urmeze în zona Vâlcii. Până în 1944, când Elefteria Olănescu, nora lui Petre Olănescu, este dată afară de sovietici, iar comandamentul Armatei Roşii, ulterior politic, al URSS se stabileşte chiar în conac.

‘Judeţul Vâlcea număra 10.000 de membrii PNŢ, nu-i aşa? Deci era cazul să facă un pic de ordine aici în judeţ, să fie aduşi oamenii pe calea cea bună’, spune, ironic, prof. Epure.

În 1949, după sovietici, statul român găseşte de cuviinţă că cea mai potrivită destinaţie a conacului boieresc din centrul Râmnicului este cea de magazie şi sediu de birouri al brigadierilor de la… Gospodăria Agricolă de Stat Râmnicu Vâlcea. Până în 1984, conacul este dispensar medical, grădiniţă. ‘Miracolul se petrece în 1984, când în fruntea Direcţiei de Cultură vine un profesionist care reface clădirea şi o transformă în muzeu de artă medievală. Acesta a fost primul personaj care a realizat importanţa în timp a fostei stăreţii. Din păcate, exponatele nu puteau fi păstrate în siguranţă, iar Casa Olănescu este cedată Uniunii Artiştilor Plastici’, relatează prof. Epure.

După 1990, nu se mai intervine asupra casei, care numără deja 300 de ani vechime, iar, după anul 2000, Conacul Olănescu revine, în acte, primăriei. Lângă acesta s-a ridicat, între timp, Seminarul Teologic, o clădire impunătoare, în schimb conacul se distruge de la o zi la alta.

Azi, Casa Olănescu, pustie, învăluită de vegetaţie, cu tencuiala căzută, fără niciun viitor – 500.000 de euro ar însemna refacerea acestui monument – stă în tăcere, muribundă, aşteptând să se prăbuşească odată pentru totdeauna. Ultimii pictori ai UAP au plecat în 2006, speriaţi de zgomotele pe care le scoteau grinzile, atunci când bătea vântul.

Doi proprietari nesimţiţi se luptă pentru această casă. Care nu va mai fi. Şi, odată cu ea, va dispărea o istorie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *