La pas prin Cimitirul Mineritului Vâlcean

2000 de oameni, sute de rabe, un circuit economic, un pol industrial autentic, o demografie în creştere…

Asta a fost odată. Cernişoara, Copăceni, Oteşani sunt, azi, trei comune vâlcene care aşteaptă o nouă identitate, aşteaptă ceva, acolo,  în tăcerea unei toamne târzii, electorale.

În 1970, România se afla în plin proces de industrializare, proaspătul judeţ reînfiinţat Vâlcea era desţelenit de la cap la coadă şi devenise obiectivul numărul 1 al PCR local, în ceea ce priveşte dezvoltarea unei industrii grele.

Se naşte uriaşa platformă Râureni, Râmnicu Vâlcea iese din umbra micului oraş de pensionari cu 45.000 de locuitori şi, astfel, se conturează un uriaş complex energetic, care se va întinde de la Râmnic până la marginea de vest a județului.

Şi aşa se trece la etapa de valorificare a bazinului lignitului din Berbeşti – Alunu, dar şi din arealul Oteşani, Cernişoara, Copăceni (Armăşel, Cuceşti, Cârstăneşti).

mina1Comunele respective, nefiind colectivizate, erau localităţi înstărite, de oameni care aveau pământ, animale… Mineritul vine ca o sursă de venit în plus, salariile nu erau deloc mici.

„Luam cam 10.000 de lei în anii ’80, păi, erau bani, i-am pus pe CEC la copii şi aveau, fiecare, câte o Dacie până la Revoluţie, eu luasem un ARO şi un Moskvich. Erau bani în zona asta, bani, nu glumă”, spune Nicuşor P., fost miner la cariera Armăşel. Oamenii avea acasă cel puţin 2-3 vaci, oi, porci, fâneaţă, fructe. Cazan avea fiecare, cu „voie de la Miliţie”.

Se dezvoltă, astfel, începând cu anii ’70, un mare bazin minier pe triunghiul Cernişoara – Copăceni – Oteşani, unde lucrau 2000 de ortaci. Zilnic, 100 de curse cu cărbune veneau spre Râmnicu Vâlcea, dinspre Oteşani sau de pe Cotoşmanu. Se construieşte Drumul Oaselor. Un deceniu care a marcat şi a schimbat total natura acestui pământ.

mine3Avem mai multe mine subterane, la Armăşel şi Cuceşti, plus exploatări de suprafaţă. Galeriile se extind, producţia creşte, localităţile se dezvoltă, se construieşte calea ferată Băbeni – Alunu, cu proiect să meargă până la Târgu Cărbuneşti, unind Râmnicul cu Târgu Jiul.

Se organizează bâlciuri de Ziua Minerului, numărul populaţiei din zonă creşte, apar şcoli,  grădinițe, Liceul și Spitalul din Lădeşti devin obiective sociale importante. Era ca un paradis economic pentru această zonă rurală (aici nu era penurie de alimente sau carne, gospodăriile necolectivizate asigurau un trai mai mult decât decent).

Vine anul 1989. Minerii din acest bazin sunt actori ai celor cinci mineriade 1990 – 1991 şi, după, se alege praful. Mineritul devine costisitor, marea economie românească intră în declin, restructurări, falimente, scade cererea de cărbune, nemaifiind consumatori industriali şi tot lanţul se sugrumă.

Minele se închid pe rând, ultimele în anii ’98-’99. Zumzetul dispare, azi e pustiu şi linişte grea. O simţi pe umeri cum se lasă. Populaţia îmbătrânită visează cu ochii deschişi la Epoca de Aur, când toată valea zumzăia. Tinerii sunt plecaţi la muncă, în afară. Drumurile vechi din beton mai amintesc de vremurile de acum 30-40 de ani. Mineritul s-a enclavizat la Alunu – Berbeşti, dar nu cu perspective optimiste.

mine4Conversminul o să vină să cureţe ultimele „fosile rămase din vechile organizări de şantier”. Galerii betonate şi dealuri decopertate, alunecări de teren şi mine inundate, halde de steril pietrificate, dar care, la ploi, prind viaţă şi ameninţă cu apocalipsa.

Este o depresie de toamnă aici. Oamenii bătrâni ai zilei nu înţeleg de ce a fost nevoie de o revoluţie, una care să le anuleze modul de trai decent şi bun. „Domnule, copiii munceau, terminau şcoala, aveau o meserie, aveau apartament, luau maşină, noi îi puteam ajuta cu CEC-ul, aveam nepoţi devreme. Băiatul meu s-a însurat la 21 de ani şi aveam deja o Dacie 1.300. Şi acum nepotul meu e în Italia. E bine aşa? L-am  omorât pe Ceauşescu ca să distrugem ce era mai bun aici.”, spune Vasile Efrim, fost miner la Cuceşti.

Adevărul este că e greu să le spui oamenilor că va fi bine, că România era suferindă în anii ’80. Se uită la tine ciudat. Ei aveau de toate aici. Acum nu mai au nimic. Decât pământ, pe care nu îl pot munci, prune, pe care nu le ia nimeni, animale, pe care, la fel, nu le mai vrea nimeni, că sunt norme europene etc. Dacă insişti rişti să auzi şi o înjurătură, ceva…”că ţii cu hoţii care au distrus ţara asta”.

Urci în maşină şi pleci din zonă. E pustiu pe drum. Două, trei maşini mai trec pe aici. Cândva erau sute pe zi.

Soluţii? Eu nu am putut să le spun oamenilor care ar putea să fie…

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *